Din gura leului

Oricât aş vrea să mă împotrivesc uneori, mă întorc la acelaşi drum. Nu, nu este o plimbare în cerc sau vreo formă ciclică de propăşire a unui viciu metodic. Drumul meu este drept şi are prevăzute două sensuri în care poate fi folosit: ca şosea (ideală pentru plimbările neurastenice ale unor orbi idealişti) sau ca potecă (pe care eroi de basm local se aventurează în căutarea unor realizări mult mai contemporane decât cele ale imaginarilor predecesori).

Cred doar că tălpile mele au păşit de atâtea ori pe aceleaşi petice de asfalt, de iarbă, de noroi, de nisip sau de pietriş, încât le-ar fi fost imposibil să nu le înveţe pe de rost deja. Ca şi cum buclucaşul cod genetic le-ar fi programat să mă poarte într-acolo (şi înapoi) fără ca această operaţiune să îmi pricinuiască neajunsul controlului raţional asupra aparatului locomotor. Eliberată de această imensă povară ce ameninţa să-mi sfărâme ultimele clipe de reverie matinală, am lăsat pe mâna picioarelor sarcina de a mă purta nevătămată la destinaţie. O maşinuţă teleghidată ce nu trebuia în niciun caz lovită de alte maşini sau de stâlpii de pe marginea drumului.

Dacă aş face un mic efort de memorie, aş putea spune cu siguranţă cât timp a durat acest somnambulism intermitent, însă durata păleşte în faţa evenimentului care a determinat încheierea acestui şir de monotonii interioare. Într-un loc al nimănui – cum numesc această formă superioară a dezolării semi-urbane – pe care-l revezi deja de un număr obsedant de ori, vederea întâmplătoare a unei statuete cu capete de lei nu poate decât să echivaleze cu descoperirea unor legături de rudenie directă cu regele Cresus.

La o privire mai atentă, am observat nu doar un cap de leu, ci patru, dispuse pe laturile unui cub, la rândul său amplasat pe ceva ce pare a fi un soclu, dar suficient de bine înfăşurat în folie pentru a putea fi orice (de la o putină cu varză murată până la o buturugă). Nu mi-am putut da seama de destinaţia lor şi, mai ales, de modul în care au ajuns acolo, dar îndrăznesc să cred că ei reprezintă doar un element dintr-o fântână arteziană pe care sper să o văd curând (preferabil fără apă).

M-am născut om şi am crescut robot. În prezent mă străduiesc să ajung în punctul din care am plecat. N-am reuşit în totalitate, însă cred că sunt pe drumul cel bun.

Când îmi explorez latura non-robotică, îmi place: să citesc şi să scriu, să croşetez şi să fac diverse obiecte “de mână”, să urc pe munte şi să înot în mare, să joc jocuri de societate.
Nu am uitat nici de micii mei prieteni cu blană, pisicile. Îmi place să petrec timp în compania lor, fapt pentru care umila-mi gospodărie este disputată de Kirb, Miarys şi Mioja.

Ihrielle – who has written posts on Kirb's Crib.


Tagged on: , ,

2 thoughts on “Din gura leului

  1. Ihriel

    Da, ar fi mult mai potrivit asa. O data ca ar fi in ton cu leii care par destul de vechi (sunt sigura ca doar par) si a doua oara ca nu ar semana cu un experiment urbanistic nefericit in genul mall langa groapa de gunoi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


css.php