„Doar vântul” în Argos nr 14

Doar vantul

După mai bine de doi ani în care am scris mult și n-am publicat mai nimic, iată că povestirea mea, „Doar vântul”, și-a găsit locul și menirea în numărul 14 al revistei profesioniste Argos.

„Doar vântul” este o povestire fantastică a cărei acțiune se petrece în Franța secolului al XIV lea. Trei bărbați porniți în pelerinaj spre Roma sunt nevoiți să înnopteze într-o pădure, însă o prezență misterioasă le tulbură odihna, punându-le la încercare credința. Vor reuși oare protagoniștii să depășească momentele de cumpănă, păstrându-și curățenia sufletelor, sau, dimpotrivă, vor cădea în capcană, nesocotind tocmai legile în numele cărora se află în acel lor? Răspunsul îl veți afla citind povestirea pe site-ul revistei. În continuare veți afla despre cum a ajuns această povestire să capete forma actuală.

Am început să scriu varianta inițială a textului (care diferă în proporție de 99% de cea publicată) pe la începutul lui 2014. Într-o dimineață, mergând pe jos înspre serviciu, mi-a venit în minte o frază care suna cam așa:

„Așa am aflat unde își făcuseră tabăra, după vocile joase, îngroșate de fum, și mirosul de pîrlit pe care vîntul le risipise peste pămîntul dezmorțit, peste pietre și peste frunze, prin desișuri și rariști, pînă în tainița mea.”

Relația mea cu frânturile de texte, cu pasajele disparate, schimburile de replici, uneori chiar cu poveștile care se conturează, cuvânt cu cuvânt, în gând este destul de distantă, în sensul că niciodată nu mă grăbesc să cedez impulsului de a le așterne pe hârtie. Cele mai multe sunt semnale false, lipsite de un suport narativ consistent, care nu-mi folosesc la nimic. Sau nu mi-au folosit până acum. De aceea le tratez cu precauție, și nu le acord atenție decât dacă mi se par suficient de insistente pentru a putea face o conexiune între ele și altceva care nu a ieșit încă la suprafață. Ei, bine, începutul acesta de frază a dăinuit suficient de mult pentru a-l considera demn de efortul pe care îl implică dezvoltarea lui. Așa că am început să scriu ceea ce, în momentul respectiv, am considerat că ajută fraza să meargă mai departe, să capete un înțeles, să-și contureze o existență a ei. Habar n-aveam, ca în mai toate povestirile mele, încotro mă îndreptam, și asta este cea mai puternică motivație de a scrie pe care o voi avea vreodată; să aflu cum se sfârșesc poveștile mele.

Ca atmosferă, începutul acela avea aceeași încărcătură ca în povestirea actuală, întrucât unul dintre personaje, cel fără nume, a existat în ambele versiuni. El este punctul zero al poveștii mele și, deși suspectez că mulți cititori nu îl vor avea la inimă, pe el îl simt a fi adevăratul personaj principal. Cadrul istoric nu era clar conturat, mă gândisem să plasez acțiunea în Transilvania anului 1600, fără să am un motiv anume, dar n-am apucat să fac asta propriu zis în text. Tot în pădure se petrecea și acțiunea acțiunea inițială, însă călătorii, cinci la număr, erau niște soldați care auziseră zvonuri despre anumite lucruri înspăimântătoare care se petreceau în locul respectiv și erau acolo pentru a investiga. Apoi, tot scriind, am ajuns într-un punct din care nu vedeam continuarea, așa că am abandonat povestirea pentru a mă ocupa de alte proiecte care aveau mai mult cheag și, implicit, mai multe șanse de a fi finalizate.

Am reluat scrisul la „Doar vântul” (care atunci se numea Hymera) în martie 2015, cu câteva săptămâni înainte să mă înscriu la ediția a doua a Atelierului de Scriere Creativă SF&F organizat de Rev de Pov și Bookblog, cea cu Michael Haulică și Oliviu Crâznic ca moderatori. Nici atunci nu aveam o idee prea clară încotro avea să se îndrepte povestirea mea, însă simțeam că, dacă mă voi strădui îndeajuns, voi izbuti.

Am izbutit, într-adevăr, deși cele șase luni care m-au despărțit de final nu au fost deloc ușoare. În primul rând, am avut deadline-uri strânse la Atelier, care m-au făcut să-mi abordez textul ca pe orice altă sarcină care trebuie făcută, fără să mă implic deloc în natațiune sau în construcția personajelor, doar scriind și ștergând obsesiv ori de câte ori prindeam câteva clipe libere. Iar asta s-a văzut în primul draft, pe care Oliviu mi l-a trimis înapoi plin de observații și tăieturi (foarte pertinente, de altfel, întrucât m-au ajutat nu doar să scap de surplusul de personaje, dar și de excesul de imaginație care îmi trimite poveștile pe arătură). Din cele șaptesprezece pagini, câte scrisesem inițial, mai rămăsesem în total cu vreo șase cât de cât acceptabile.

Apoi a urmat procesul lung și chinuitor al re-re…-rescrisului în care, lucrând pe temelia puținului valoros pe care îl păstrasem, am tot construit și am tot dărâmat, până când, din nou, am simțit că atâta concentrare pe un singur lucru mă îndepărtează de text. Rezultatul, un draft cu numărul n, a trecut pe sub privirile ascuțite ale cititorilor beta, apoi din nou prin degetele mele obosite de aceeași poveste, după care a ajuns la colegii mei din Secția 14. Acolo și-a primit „botezul cu roșii”, care l-a adus cu un pas mai aproape de foarma actuală; am intensificat conflictul religios și am dat o altă nuanță finalului.

Apoi a mai urmat o etapă, aceea a editării și publicării profesioniste, în care, urmând sugestile lui Michael Haulică, „Doar vântul” a căpătat forma actuală, pe care sper s-o citiți cu plăcere.

 

Sursa foto

M-am născut om şi am crescut robot. În prezent mă străduiesc să ajung în punctul din care am plecat. N-am reuşit în totalitate, însă cred că sunt pe drumul cel bun.

Când îmi explorez latura non-robotică, îmi place: să citesc şi să scriu, să croşetez şi să fac diverse obiecte “de mână”, să urc pe munte şi să înot în mare, să joc jocuri de societate.
Nu am uitat nici de micii mei prieteni cu blană, pisicile. Îmi place să petrec timp în compania lor, fapt pentru care umila-mi gospodărie este disputată de Kirb, Miarys şi Mioja.

Ihrielle – who has written posts on Kirb's Crib.


5 thoughts on “„Doar vântul” în Argos nr 14

  1. Vienela

    Ma trezesc si eu din senin in minte cu fraze venite de niciunde. Le notez pe hartie sau in fisiere, insa niciodata nu primesc si continuarea, sa pricep ce pot face cu ele. :)))
    Nu inteleg de ce aici scrii cu â, iar in Argos cu î.

      1. Ihrielle Post author

        „â”-urile se înlocuiesc ușor cu „î”. Invers ar fi fost mai greu.

        Varianta originală este absolut înfiorătoare :)) Când voi căpăta curaj să o mai arăt cuiva, îți spun 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


css.php