Everest: „Pentru că este acolo”

De ce unii își riscă viața pentru a pune piciorul (și un steguleț) în vârful unui munte recunoscut pentru capriciile lui?

De ce se încăpățânează să urce până acolo dacă știu că este pericolos? La ce le trebuie toată bătaia aia de cap? Bani cheltuiți pe echipament, timp pierdut, probleme cu sănătatea, riscuri asumate și neașteptate? Ce este așa fascinant acolo, în vârf?

Peisajul? Păi, ăla se poate vedea și în poze, ar spune unii.

everst_top

Senzația, aș spune eu. Sentimentul pe care ți-l dă un țel greu (sau chiar aproape imposibil) de atins, dar pe care tu l-ai îndeplinit.

Nu cred că este un răspuns valabil pentru toți cei care au cât de cât o experiență cu muntele, însă pot să vă descriu, atât cât îmi permit cuvintele, cu toată sărăcia lor, ce simt eu când ajung în vârf după un urcuș de câteva ore (este drept că nu pe Everest, și nu cu pioleți și colțari). În primul rând, urcușul în sine cere mult consum de energie, multă (auto)disciplină și, desigur, o condiție fizică pe măsura dificultății traseului pe care îl ai de parcurs. Nu este deloc ușor. Nu doar din punct de vedere tehnic, al terenului pe care te afli și al obstacolelor pe care le ai de trecut, ci și al stărilor prin care trebuie să treci până când te acomodezi cu efortul și îți intri într-un ritm. Pentru o persoană ca mine, care stă așa mult pe scaun încât începe să-i crească și coadă, prima jumătate de oră pe munte este infernală.

Inima se izbește cu putere în piept, pompând sânge după sânge după sânge, cisterne întregi de sânge, și dintr-o dată se mută în cap, de unde începe să se zbată, cu un zdâc-zdâc metalic, în urechi. Gura cerșește aer, dar nu primește decât crâmpeie de vânt înghețat, care se opresc în gât. La plămâni nu mai ajunge nimic, ei hârâie încet, fără speranță. Tălpile alunecă pe frunzișul umed, genunchii tremură, mâinile caută disperate un punct de sprijin, rucsacul apasă ca moartea. Mă împiedic, cad, mă ridic. Mă scutur și o iau de la capăt. Înjur în sinea mea – uneori chiar și cu voce tare – mai cer un popas pentru apă, încă unul pentru pipi, iar mă împiedic, dar de data asta reușesc cumva să mă echilibrezi la timp, apoi…  Apoi, nu știu ce se întâmplă, că nu mai simt nimic din tot disconfortul de dinainte, doar o stare de calm și, ocazional, zvâcnetul inimii în urechi, avertizându-mă când îmi ies din ritm. Încep să fiu conștientă de frumusețea peisajului din jurul meu, de zgomotele naturii, de prezența păsărilor și a insectelor. Îmi continui drumul plutind și nu mai am decât un gând (și o teamă). Să ajung la destinație, în vârf. Orice altă preocupare, grijile, problemele, oboseala, autovictimizarea s-au dus. Sunt într-o altă lume, alt om, trăind o altă viață.  Iar când ajung în vârf, satisfacția care îmi cuprinde tot corpul este indescriptibilă. Sentimentul de triumf, de împlinire este într-atât de viu și de copleșitor, încât devin conștientă de fiecare celulă care mă alcătuiește. Mă întâlnesc.

Dacă la o tură obișnuită prin Orientalii noștri mă simt astfel, închipuiți-vă ce trebuie să fie în sufletul unui alpinist care a urcat pe Everest. Câtă bucurie, câtă împlinire și câtă mândrie că a ajuns într-un loc în care puțini se încumetă să se aventureze – și mai puțini reușesc să ajungă. Trebuie să fie un sentiment atât de puternic încât te năucește cu totul (asta dacă nu a apucat deja s-o facă aerul sărac în oxigen).

everest_banner

Tomai am văzut filmul Everest, bazat pe evenimentele din 10-11 mai 1996, în care 8 alpiniști au murit loviți de furtună. Acest dezastru, cel mai mare din istoria Everestului până în 2014, a inspirat numeroase lucrări de memorialistică, dintre care cea mai cunoscută este Into Thin Air, scrisă de Jon Krakauer, unul dintre supraviețuitorii acelei expediții. Nu am citit cartea (deocamdată), așa că o să-mi rezum părerile la film.

În primul rând, filmul are câteva scene foarte spectaculoase, așa că este musai să îl vedeți 3D. Apoi, și asta mi-a plăcut cel mai mult, totul în film (personajele, interacțiunea dintre ele, decorurile, dialogurile în care n-am regăsit prea multe dintre replicile-clișeistice americane) totul mi-a lăsat senzația de autenticitate, de veridic. Aproape ca și cum aș fi fost acolo, observator tăcut al tragediei lor. Ca niciodată, am urmărit desfășurarea evenimentelor și nu am găsit nimic de comentat (cu excepția sentințelor de tipul – „ăsta moare, ăsta moare… ăsta nu… și ăsta, da, moare” – pe care le dau tot timpul personajelor), decât mai târziu când, pregătindu-mă să scriu articolul de față, mi s-a părut că începutul a fost cam lent. Dar i-am iertat pentru asta, pentru că mi-au spus o poveste foarte faină, cu cap și coadă, dar, mai ales, cu suflet.

Ce am învățat eu din filmul Everest:

  • că uneori este mai bine să le frângi oamenilor aripile, decât să-i lași să își frângă gâtul în zbor
  • că, alteori, este mai bine să mori împlinindu-ți visul, decât invidiindu-i pe alții că l-au trăit în locul tău
  • că expresia a-ți cunoaște limitele poate avea conotații negative, mai ales când te afli la peste 8000 de metri altitudine, epuizat și fără oxigen
  • că este mai ușor să ajungi în vârf, decât să te întorci înapoi de unde ai plecat
  • că muntele nu este dușmanul nostru, dar nici prietenul nostru. el doar este acolo iar, dacă noi vrem să mergem la el, pe el, atunci trebuie să ne dăm silința să îl cunoaștem, tot așa cum am vrea să cunoaștem un om drag.

O zi am vorbit la muncă despre Everest (eu colegilor mei, încercând să-i conving să meargă la film), acum vă spun și vouă: duceți-vă să-l vedeți și vărsați o lacrimă pentru toți oamenii ăia care au murit pe munte (atunci sau de acum înainte, pe Everest sau pe oricare altul). Merită.

Sursa foto 1

Sursa foto 2

M-am născut om şi am crescut robot. În prezent mă străduiesc să ajung în punctul din care am plecat. N-am reuşit în totalitate, însă cred că sunt pe drumul cel bun.

Când îmi explorez latura non-robotică, îmi place: să citesc şi să scriu, să croşetez şi să fac diverse obiecte “de mână”, să urc pe munte şi să înot în mare, să joc jocuri de societate.
Nu am uitat nici de micii mei prieteni cu blană, pisicile. Îmi place să petrec timp în compania lor, fapt pentru care umila-mi gospodărie este disputată de Kirb, Miarys şi Mioja.

Ihrielle – who has written posts on Kirb's Crib.


Tagged on: ,

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


css.php