Gol sau plin?

Orice am gândi sau am face, ne izbim de aceeaşi realitate: cea mai consistentă formulă în care putem conjuga verbul “a fi” este cea în care i se asociază adverbul “singur”. Ca şi cum însăşi partea de vorbire se teme să rămână solitară în faţa nemiloasei analize a propoziţiei. Ca şi cum ar face în ciudă întregii umanităţi dezbinată în miliarde de unităţi stinghere doar pentru a fi mai târziu ambalate în atrăgătoare cutii. “Vino şi încearcă-mă”, parcă ar spune o voce din spatele cartonului ieftin. “Sau mai bine, hai să facem schimb. Ar fi mai amuzant aşa”, vine din acelaşi loc invitaţia la un scenariu mai realist.

Schimbul. Aceasta este unitatea de bază pentru amuzamentul cotidian: schimb de impresii, de idei, de vorbe goale, de cărţi, de umori, de poveşti, de orice. Cu excepţia schimbului propriei existenţe: oricât ne-am invidia reciproc, nu ne putem substitui unul celuilalt. Iar aici intervine însuşi principiul de bază al universului, întemeiat pe  o altfel de logică: “Cel mai mare test este nu să devii altceva, ci să devii tu însuţi. Să te accepţi şi să poţi trăi cu tine. Tu cu singurătatea ta”.

Prin tot ceea ce facem, urmărim să umplem acest recipient gol – noi înşine. Există nenumărate metode pentru a face asta, la fel cum există grade diferite de succes: unora le iese mai bine pe căi simple, pe când alţii se străduiesc din răsputeri doar pentru a se întoarce în locul de unde au plecat. Dar nu aceste diferenţe inter-umane contează de vreme ce, la finalul zilei, când stingem lumina, rămânem singuri în întuneric. Ficare cu gândurile sale, indiferent dacă lângă noi se află un trup cald sau un cadavru. O masă inertă ce asistă de fiecare dată la reprezentaţia pe care o dau propriile sale gânduri proiectate pe un tavan. Întocmai ca regizorul ce-şi urmăreşte cu răsuflarea tăiată derularea propriei capodopere: o rolă goală.

Golul este numitorul comun pentru toţi: o pagină albă pe care se poate scrie. Nu contează lungimea textului, abundenţa figurilor de stil, originalitatea povestirii, greşelile de ortografie sau cele de exprimare. Acestea sunt doar nuanţe, care pot fi însă atinse prin folosirea instrumentelor de scris adecvate. Cerneala simpatică, de exemplu, poate face ca, printr-o neatenţie a autorului, aceeaşi foaie să fie scrisă de mai multe ori, schimbând sensuri, distrugând senzaţii, rupând firul logicii spre a-l înnoda pe cel al inconsecvenţei… Premisele haosului în reinventare.

Notă: Nu sunt nici mai fericită decât alţii, dar nici mai nefericită. Cred că mai degrabă senzaţiile mele nu fac altceva decât să se încadreze într-o medie oarecare, ceea ce, de asemenea, imi este indiferent. Chiar acum când scriu despre goluri interioare, mă gândesc că astăzi este una dintre acele zile de calm în care aş putea contempla vântul la nesfârşit; nu i-aş simţi răceala făcându-mi incizii adânci. Tot la fel de bine aş putea spune că astăzi îmi place viaţa mea, cu tot cu detestabila sa previzibilitate şi contiinţa că, într-un final, nu mă va duce nicăieri. Nu-i mare pagubă, chiar nu plănuisem să ajung undeva.

(Pe când scriam această postare, un coleg mi-a trimis un link către o piesă de la The Sins of Thy Beloved care se numeşte tocmai “All Alone“. Coincidenţa ar fi fost perfectă dacă singurătatea interioară s-ar fi redus la cea fizică).

M-am născut om şi am crescut robot. În prezent mă străduiesc să ajung în punctul din care am plecat. N-am reuşit în totalitate, însă cred că sunt pe drumul cel bun.

Când îmi explorez latura non-robotică, îmi place: să citesc şi să scriu, să croşetez şi să fac diverse obiecte “de mână”, să urc pe munte şi să înot în mare, să joc jocuri de societate.
Nu am uitat nici de micii mei prieteni cu blană, pisicile. Îmi place să petrec timp în compania lor, fapt pentru care umila-mi gospodărie este disputată de Kirb, Miarys şi Mioja.

Ihrielle – who has written posts on Kirb's Crib.



css.php