Hobby

Pentru că tot purtaserăm nişte conversaţii despre cât de puţin timp liber avem să facem ceea ce ne place, am început să mă întreb şi câte dintre hobby-urile noastre sunt sincere, câţi dintre noi fac un lucru cu pasiune şi nu pentru că este “cool”, câţi îl facem pentru noi şi nu pentru a fi “în rând cu lumea”.

Bineînţeles, discuţia este mult mai lungă decât intenţionez să scriu, pornind de la clasificarea hobby-urilor în: populare, uşor accesibile mai multor categorii de persoane (călătorii, muzică etc.) şi de nişă, care necesită anumite cunoştinţe specifice (filatelie, radioamatorism etc.). Iar impostorii – astăzi în rolurile principale – care se vor îmbrăcaţi în blăni de miei sunt cu precădere prezenţi în zona de activităţi generaliste, mult mai uşor de identificat şi arătat cu degetul datorită popularităţii de care se bucură activităţile pe care le practică.

Pentru că vreau să fac legătura cu nişte situaţii concrete şi, totodată, să evit a-mi da cu părerea asupra unor lucruri pe care nu le cunosc, o să mă rezum la o parte dintre acele hobby-uri ce-mi sunt, pe drept sau nu, atribuite:

Fotografia
Recent, o “cunoştinţă” m-a întrebat de ce mai păstrez aparatul meu foto când “la banii mei aş putea să-mi iau un dslr, ca tot omul”. Oricât de mare mi-ar fi curiozitatea să aflu de unde am eu atâţia bani, o să trec peste remarca tendenţioasă, teleportându-mă direct în miezul problemei.

Cu toată sinceritatea, spre dezamăgirea asistenţei, trebuie să spun că nu sunt pasionată de fotografie. Îmi place să fac poze, este adevărat, însă de dragul subiectului (natură, clădiri, detalii arhitectinoce, animale etc.) pe care astfel încerc să-l iau la mine acasă, decât pentru ceea ce “iese” de fapt. Asta nu înseamnă că nu mă interesează aspectul calitativ al pozelor mele, păstrându-le pe cele defocalizate, “zgomotoase” sau mişcate, ci doar că sunt o ignorantă în ale tehnicilor şi trucurilor fotografice. În aceste condiţii, a cumpăra un aparat superior ca potenţial celui pe care îl am deja (un Lumix FZ7) şi care a scos poze mulţumitoare pentru pretenţiile mele, nu mi se pare decât o copilărie, ca să nu-i spun snobism.

Este adevărat şi că la un moment dat, comparând pozele făcute de mine cu cele făcute de nişte “nikonişti”, am observat că ale mele nu au culorile la fel de vii ca ale lor şi am nutrit o vreme, în secret, gândul păcătos de a-mi lua un alt aparat. Dar, meditând mai bine asupra subiectului, mi-am dat seama că l-aş cumpăra degeaba: nu aş face mai multe cu el decât fac acum cu Lumixul. Ce-i drept, aş fi putut să mă dau mare că am aparat şi zece mii de obiective pe care pot să le folosesc pe post de suport pentru oja de unghii, pentru că niciodată nu voi reuşi (şi nici nu mi-am propus să fac asta) să le folosesc la adevărata lor capacitate.

Şi cu asta am ajuns în punctul în care voi spune nişte lucruri pentru care unii cititori, grăbindu-se să aprecieze că hobby-ul lor este cel criticat şi nicidecum uscăturile ce mişună în juru-le, probabil că mă vor considera răutăcioasă, se vor supăra şi aşa mai departe: am observat cum, în ultima vreme, a devenit aproape la fel de comun să ai aparat foto de cel puţin o mie de euro, ca posesia de telefon mobil, în urmă cu vreo 3-4 ani. Acest fapt este cât se poate de firesc de vreme ce accesul la astfel de aparatură s-a democratizat, firmele mari scoţând produse de calitate la preţuri accesibile. Iar dacă stăm să ne gândim mai bine, beneficiile sunt mult mai sănătoase decât cele ale mobilului: se dobândesc şi se cultivă competenţe şi aptitudini (artistice, tehnice, perceptive etc.), se iese din casă, la vânătoare de subiecte, se crează comunităţi specifice, etc.

Toate bune şi frumoase, însă nu pot să observ şi să nu spun că, de la o vreme, printre toţi aceşti oameni cu adevărat pasionaţi au început să apară nişte persoane care nu au ce căuta acolo, persoane care nu trecuseră înainte nici măcar tangenţial pe lângă domeniul fotografiei (decât, din punctul lor de vedere, sub formă de point and shoot folosit pentru a se poza cu grătarul de mici) dar care s-au trezit peste noapte fotografi. Şi-au luat aparate şi obiective pe principiul “cel mai bun pe care mi-l pot permite”,  au apăsat pe “butonul ăla mare” după care au început să se laude cu “ce fotografii a făcut, frate. Pe auto, frate!”.

Din punctul meu de vedere, n-au decât să fie sănătoşi şi să-i ţină coloana vertebrală cât să care kilogramele de tehnologie agăţate de gât, fiecare având dreptul să-şi cumpere şi să utilizeze (cu mici excepţii) ce vrea, însă când îi văd laolaltă cu cei care întradevăr se străduiesc să facă fotografii, dedicându-se cu plăcere şi sacrificii acestei activităţi, nu pot să nu mă gândesc că celor din urmă li se aduce o jignire, că pasiunea lor devenind un alt lucru “uşor” al contemporaneităţii, tratat cu superficialitate.

 Bijuteriile handmade
Primele bijuterii (în special coliere) am început să le fac prin liceu, din mărgele mici cumpărate din mercerie şi înşirate pe gută după modele închipuite de mine. Neavând o tehnică de lucru eficientă şi nici ace suficient de mari pentru a trece guta prin urechile lor, dar în acelaşi timp suficient de mici pentru a se strecura prin gaura mărgicii, uneori petreceam chiar şi o zi tot făcând şi desfăcând şiraguri complicate, pe mai multe niveluri. De, pe atunci habar n-aveam de existenţa cărţilor care-ţi dau mură-n gură modele de bijuterii şi informaţii despre cum se fac; evident, la noi nu ajunseseră, încă.

Am aflat despre ele abia mai târziu când, găsind un magazin virtual ce comercializa accesorii pentru bijuterii, mi-am reamintit de mai vechea ocupaţie şi mi s-a făcut aşa un dor de înşirat mărgele pe aţă… încât n-am pregetat să mă pun din nou pe treabă, cu mult zel, încă. De unde înainte mărgeleam ocazional, doar când aveam nevoie de un obiect anume, acum ajunsesem să am într-atât de multe bijuterii încât chiar nu aveam ce face cu ele. Pe unele le-am făcut cadou sau le-am reciclat, pe altele le-am vândut pentru a-mi cumpăra alte materiale de lucru (da, investiţie), după care o luam de la capăt.

… până în ziua în care mi-am dat seama că “artizani” de felul ăsta sunt de ordinul miilor. Asta ar fi putut fi un semn bun, cum că femeile mai au şi preocupări productive, nu doar consumatorii, însă momentul revelaţiei mele a coincis cu o întâmplare care mi-a lăsat un gust searbăd. Cum în acel timp aveam un blog cu mărgele (ca multe alte mii de bloguri cu mărgele), am fost abordată de o duduiţă care  plănuia să se lanseze în afaceri. Mai pe scurt, mi-a zis că ar vrea şi ea să facă mărgele însă nu ştie dacă să se apuce pentru că-i este teamă că nu va scoate prea mulţi bani din asta şi mă ruga să-i spun cam cât câştig eu din vânzarea lor.

Asta m-a scos din sărite şi, într-un fel, m-a făcut să-mi simt pasiunea trivializată, pângărită, mânjită de zemurile mercantilismului. Abia mai târziu, profitând de un altfel context, beneficiind şi de instrumentar stiinţific, am avut ocazia să explorez în profunzime fenomenul handmade de pe la noi, şi să constat că sunt destui “falşi artizani”, pentru care “creaţia” de astfel de obiecte nu este decât o fanfaronadă sau, cel mult, o mică afacere şi nicidecum un hobby. Nu mă refer la calitatea produselor (pe care nu mă grăbesc să o judec) ci la atitudinea pe care aceste femei o au faţă de munca lor: “să facă bani, cât mai mulţi bani”.

Să nu se înţeleagă greşit: este motivant să câştigi ceva (material sau spiritual) din hobby-ul tău, iar dacă acesta îţi permite şi să te întreţii, cu atât mai bine şi sincere felicitări din partea mea. Însă când ai pretenţia că faci ceva din pasiune, când de fapt nu urmăreşti decât beneficiile materiale, fără a te simţi în vreun fel apropiat sau satisfăcut de munca ta, nu pot decât să cred că banii sunt ceea ce te pasionează. Şi asta nu m-ar impresiona în niciun fel dacă, prin atitudinea ta ipocrită faţă de ceea ce-mi place, nu m-ai face să mă gândesc cu dezgust că poate cineva, cândva, ne va pe băga împreună în aceeaşi oală; a mea sau a ta.

 

Fac ce fac şi ajung la aceeaşi concluzie: cumpărăm şi facem o mulţime de lucruri pentru că nu suntem singurii: procedăm ca toţi ceilalţi toţi procedează la fel ca noi. Şi, pe deasupra ne permitem.

M-am născut om şi am crescut robot. În prezent mă străduiesc să ajung în punctul din care am plecat. N-am reuşit în totalitate, însă cred că sunt pe drumul cel bun.

Când îmi explorez latura non-robotică, îmi place: să citesc şi să scriu, să croşetez şi să fac diverse obiecte “de mână”, să urc pe munte şi să înot în mare, să joc jocuri de societate.
Nu am uitat nici de micii mei prieteni cu blană, pisicile. Îmi place să petrec timp în compania lor, fapt pentru care umila-mi gospodărie este disputată de Kirb, Miarys şi Mioja.

Ihrielle – who has written posts on Kirb's Crib.


15 thoughts on “Hobby

  1. Costin

    In conditiile in care o mare parte din oameni nu mai au hobby-uri reale (in afara de hobby-ul general: berea) iar particica celor cu hobby-uri se zbate din greu sa si le “cultive”, cre’ca orice om care zice ca se ocupa cu ceva ce-i face placere trebuie apreciat!
    personal mi-e dor de copilarie cand colectionam timbre in clasoare cu efervescenta unui mare savant care traieste pentru ceea ce face!:)
    Actualmente nu colectionez nimic desi am asa pofta sa colectionez ceva…poate fluturi!:))

  2. Ihrielle & Kirb.zât Post author

    Ai dreptate, aceşti oameni trebuie apreciaţi şi, din păcate asta nu prea se întâmplă pentru că se pierd în multimea celor care doar se prefac că au un hobby. Cu acesti impostori nu prea stiu ce sa fac, pentru ca prea strica frumusetea lucrurilor in care-şi baga nasul.

    Cat despre vechea ta pasiune, acum nu mai colectionezi nimic pentru ca ai alte preocupari, foarte, foarte interesante, dupa parerea mea 😉

  3. child

    acum am citit – imi pare bine ca a mentionat costin timbrele. cand eram mici, nu stiu daca mai tineti minte dar toata lumea avea clasoare cu timbre. cel putin la mine in bloc si la scoala asa era, si faceam mereu schimburi 🙂 acum doar cativa poate mai colectioneaza (eu stiu doar o singura persoana), dar ne amintim cu nostalgie de acele momente….

    sigur, exista o moda in orice. dar sa acordam oamenilor prezumtia de nevinovatie. cu totii am trecut de la pos la dslr, exceptand cazul in care ne-am nascut cu un dslr in casa. cazuri mai rare, si nici atunci nu e meritul decat al anturajului… la fel si cu margelele sau si oricare alt hobby. l-am descoperit la un moment da. da, poate l-am descoperit pentru ca era mai mediatizat, dar nu vad ceva rau in asta…

  4. Ihrielle & Kirb.zât Post author

    Da, da, si eu colectionam timbre, dar cum nu prea aveam cu cine face schimb, m-a, lasat repede pagubasa.

    Nimeni nu s-a nascut invatat si prea putini cu dslr-ul, asa-i, dar asta nu inseamna ca posesia ulterioara a unui astfel de obiect ii confera acestuia statutul de fotograf (si nu ma refer la meseria in sine). Este nevoie de mult mai mult pentru asta, iar atitudinea de “eu le stiu pe toate”, dublata de o vadita incapacitate de auto-recunoastere a propriilor limite nu-mi par a fi un semn ca s-ar afla pe drumul cel bun spre titulatura indelung vizata.
    Este surprinzator cum unii isi definesc pasiunea doar prin posesia unor lucruri, fara a-si da silinta sa le foloseasca intr-un mod cat mai creativ, pentru propia placere. “A avea” si nu “a crea*” este ceea ce-i defineste.

    *Cand spun “a crea” nu ma refer la arta, ci la o forma personalizata de exprimare a pasiunii pentru un anumit domeniu.

  5. Ihrielle & Kirb.zât Post author

    Nu, nu. Ma refer la cei care isi iau aparat doar pentru a fi in trend, chiar daca la nevoile lor ar fi mai adecvat un point and shoot. Nu au nici cea mai mica intentie de a invata sa-l foloseasca (altfel decat pe modurile predefinite), insa ei se considera cunoscatori in domeniu (ei fiind primii care critica lucrarile celorlalti), pasionati de apesarea unui buton fotografie.

  6. ggl

    Îmi pare rău că mă bag în discuţie. În fotografie contează doar cum rezonezi cu ceea ce fotografiezi. Restul sunt doar detalii. La bijuterii nu mă pricep.

  7. Ihrielle & Kirb.zât Post author

    Cam tot ce presupune creativitate conteaza legatura dintre “artist” si creatia sa. De aceea cred ca nici bijuteriile nu-s prea departe de afirmatia ta.

    P.S. Nu ne pare rau de nicio interventie de-a ta :).
    P.P.S. Ce s-a intamplat cu devnull.ro?

  8. child

    mda. au iata ca au trecut aproape 3 ani si am inteles, pe pielea mea, ce voiai sa zici prin acest post 🙂 mai exact am trecut si eu prin amaraciunea de a vedea o pasiune in care pusesem tot sufletul de care mai dispuneam, transformata intr-un bun de larg consum vehiculat de o multime pe care daca o intrebi mai in amanunt despre ce e vorba, nu reuseste nici sa lege doua cuvinte, si rezultatul suna a gol 🙁

  9. Ihrielle Post author

    După trei ani îmi dau seama că asta este soarta tuturor pasiunilor noastre: să ajungă accesibile (şi nu mă refer neapărat la preţ) maselor. Vrem, nu vrem, facem parte din mase prin prisma lucrurilor pe care le avem în comun cu acestea…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


css.php