Împăratul Gheţurilor – Ana-Maria Negrilă

Imparatul Gheturilor Ana-Maria Negrila

Împăratul Gheţurilor promite o combinaţie unică de roman distopic şi elemente de paranormal. Şi reuşeşte să-şi îndeplinească angajamentul cu o naturaleţe la care nu mă aşteptam. Ce-i drept, până acum câteva zile, singurul lucru pe care îl ştiam despre acest roman era că, la şase ani de la publicare, încă se mai vorbeşte despre el. De bine. În plus, deşi autoarea pare să fi luat o pauză de la scris (sau de la publicat, cel puţin), numele Ana-Maria Negrilă este deseori amintit în discuţiile despre literatura SF F romanească. Ceea ce, zic eu, nu este puţin lucru.

Într-o oraş dominat de câteva concernuri şi spionii acestora, relaţiile interumane nu sunt decât o rece oglindă a mediului înconjurător. Teama de a fi trimişi pe Gemeni, neliniştea pe care Ospitalierii o răspândesc în jurul lor,  neîncrederea în ceilalţi, apăsarea frigului… acestea sunt sentimentele cu care locuitorii au învăţat să trăiască. Din lumea lor, închisă într-un fragil glob de sticlă, au fost îndepăraţi cu brutalitate, ca nişte apendice pline, clarvăzătorii organizaţiei Viitaz. Persecuţia lor a început cu mult timp în urmă, când Sich era doar o copilă, şi, douăzeci de ani mai târziu, este deja parte din istorie.
Însă problemele oraşului abia acum încep, când un Vârtej destructiv se abate asupra oraşului precum o umbră diabolică a trecutului. Rând pe rând, magazine, pasarele de acces, locuinţe se destramă ca nişte pânze de păianjen în bătaia vântului; nici măcar impozantele clădiri ale corporaţiilor nu pot trece prin Vârtej fărăr să piardă câteva dintre etajele superioare. Nimic nu-i poate sta în cale Maelstromului.
Poate, doar, tânăra Sich, o modestă proprietară de librărie, a cărei familie a sfârşit pe Gemeni, ca toţi cei cu puteri supranaturale.

Romanul urmăreşte două planuri – trecutul imediat, cel în care au loc întâmplările, şi trecutul îndepărtat, cel alcătuit din amintirile lui Sich. Această scindare în naraţiune, menită probabil să explice personajul principal și relațiile acestuia cu ceilalți „actori”, nu reuşeşte decât să îngreuneze lectura. Iar rezultatul este un contrast puternic (prea puternic!) între suspansul creat de evenimentele prin care trece Sich şi descriptivismul bolovănos al amintirilor din copilărie. Dinamica acţiunii are mult de suferit din această cauză.

Printre celelealte aspecte care, din punctul meu de vedere, stânjenesc cursul firesc al narațiunii, am identificat construcţia (uneori) greoaie a frazelor, care încarcă textul cu detalii inutile, redundante: „Mai jos nu erau decât fundațiile bine înfipte sub pământul ascuns sub oraş”…

… Şi faptul că autoarea ignoră una dintre regulile de aur ale scrierii creative – Nu spune, arată!. „Cred că voia să iasă, să plece de acolo pentru că pereţii îl apăsau. Aveam şi eu aceeaşi senzaţie, dar nu era nimic de făcut”.

Este adevărat că regulile sunt făcute pentru a fi încălcate dar, când citesc un roman, prefer să mi se sugereze sentimentele, senzaţiile, atmosfera şi nu să mi se ofere mură în gură. De fapt, aceasta este cea mai mare plăcere pe care mi-o oferă lectura – să mă implice activ în conținutul cărţilor pe care le citesc, să-mi ofere privilegiul de a intui personajele, de a le dezlega misterele, de a simţi pe propria-mi piele tot ce simt şi ele.

Titlul nu mi s-a părut nici el a fi prea inspirat. În afara unor referiri pasagere la împaratul gheţurilor, acest “personaj” nu are nici o legătură cu şirul de evenimente relatat în roman. Poate doar faptul că este contamporan cu ele, ceea ce totuşi nu este un motiv suficient de puternic pentru a justifica alegerea lui.

Cu toate acestea, aş fi nedereaptă dacă aş lăsa să se înţeleagă că Împăratul Gheţurilor este un roman prost sau genul de lectură cu care să-ţi treci vremea. Nici vorbă. Are suspans, intrigă, personaje puternice, bine conturate, un fir epic coerent (mă refer la planul imediat) şi o naraţiune credibilă. Clădeşte lumi noi cu aceeaşi forţă cu care redă dragostea şi ura, prietenia şi trădarea, supunerea şi libertatea. Cu alte cuvinte, romanul acesta ascunde în el o mică bijuterie.

Este drept că ar fi fost necesară o şlefuire mai atentă, pentru ca bijuteria să poată străluci, însă mă declar mulţumită de decizia de a-l fi cumpărat şi citit integral. Am parcurs cele 360 de pagini cu deosebită plăcere în doar patru zile, ceea ce, în ultima vreme, pentru mine este un timp foarte bun. Ca o comparaţie, Interview with a Vempire a obţinut acelaşi număr de stele, trei, dar mi-a luat patru săptămâni să-l duc la sfârşit.

Aşadar, dacă vă intersectaţi cu romanul scriitoarei Ana-Maria Negrilă, nu-l ocoliţi! Este o lectură în urma careia, cu siguranţă, veţi rămâne cu ceva. Dacă nu cu o poveste, măcar cu o idee despre cât de greu este să scrii un roman care să mulţumească pe toată lumea.

M-am născut om şi am crescut robot. În prezent mă străduiesc să ajung în punctul din care am plecat. N-am reuşit în totalitate, însă cred că sunt pe drumul cel bun.

Când îmi explorez latura non-robotică, îmi place: să citesc şi să scriu, să croşetez şi să fac diverse obiecte “de mână”, să urc pe munte şi să înot în mare, să joc jocuri de societate.
Nu am uitat nici de micii mei prieteni cu blană, pisicile. Îmi place să petrec timp în compania lor, fapt pentru care umila-mi gospodărie este disputată de Kirb, Miarys şi Mioja.

Ihrielle – who has written posts on Kirb's Crib.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


css.php