În bucătăria vampirului miroase a usturoi
Într-adevăr, în bucătăria mea este prezent un suav miros de usturoi provenit din surse care au preferat să-şi păstreze anonimatul.
Treptat, toate obiectele din jurul meu au început sa-mi evoce acelasi iz.
Kirb mă priveşte suspicios şi evită să-mi miroasă hainele. Fii rezonabil, Kirb, mirosul acesta îmi repugnă: îmi otraveşte căile respiratorii, îmi arde pupilele şi-mi înnegreste pielea. Cum aş putea să respir lisniştită aerul pe care l-a contaminat, cum aş putea să ating obiectele care-l îmbrăţişează şi cum aş putea să trăiesc în continuare printre oamenii care-l divinizează?
Oricat de mult m-aş spăla, trupul se încăpăţânează să păstreze acelaşi miros exasperant… până şi blana lui Kirb a prins un vag iz de usturoi…
Îmi tot repet: Eu nu sunt vampir, ci om. Aşadar, usturoiul nu mă poate răni în nici un fel…poate doar vampirii, dar ei se tem de usturoi.
Am muşcat dintr-o căpăţână de usturoi şi… nu am simţit nimic din plăcerea gurmandului sau din voluptatea morţii. Ce mi se întâmplă?
Deşi mă deranjează în continuare mirosul de usturoi, efectul de recunoaştere a prezenţei sale în mediul înconjurător nu este unul tocmai negativ.
Ca să-mi satisfac un moft de toleranţă, mai mănânc o căpăţână de usturoi. Şi asta este fadă, dar nimeni în afara mea nu pare să remarce. Astfel, neutralitatea mea perceptuală devine un compromis.
- Am învăţat să colorez frumos
- Bună seara, prieteni! Melania, Mirciulică…