În oraş, femei obişnuiau să se arunce în faţa maşinilor

A refuzat să fie dusă la spital pentru îngrijiri, asigurându-l pe şoferul maşinii care o lovise că se simte perfect:
– Am nevoie de odihnă doar, şopti ea absentă, masându-şi tâmpla dreaptă; În urma mâinii, pe obraz se contură o dâră de sânge.
– Atunci… vă conduc acasă… Unde locuiţi? întrebă şoferul încurcat de imaginea femeii din faţa sa.
– Astă seară la tine.
O privi şocat. Auzise că de ceva timp în oraş apăruseră femei care obişnuiau să se arunce în faţa maşinilor pentru a primi adăpost de o noapte. Însă considerase că acestea sunt doar simple zvonuri născute din dorinţa de bravadă. Chiar Elsar îi povestise despre o astfel de femeie pe care o accidentase în urmă cu câteva săptămâni: afară era ceaţă iar el conducea distrat, urmărind ca hipnotizat dunga continuă de pe mijlocul şoselei, când a izbit o nălucă.
Dar nu era decât o întâmplare în care el, şoferul, nu avea niciun amestec. Iar asta o făcea să-şi piardă din substanţă, astfel încât orice femeie care sare în faţa maşinilor devine o himeră. Când a auzit prima dată asftel de poveşti nu a crezut că el ar putea fi protagonistul uneia dintre ele. Şi nu din lipsă de imaginaţie, ci pentru că i-ar fi fost imposibil să se recunoască aşa cum este acum: privind tâmp, incapabil să schiţeze vreo reacţie. Cu toate acestea, femeia din faţa lui, cu silueta împuţinată sub razele palide ale unei veioze de interior, cu privirea pierdută în gol, indiferentă, nu părea a fi un subiect de poveşti nocturne, ci mai degrabă o sinucigaşă.
– Haideţi, Urcaţi! îi spuse cu asprime, în timp ce-i deschidea portiera.
Femeia rămase nemişcată, ca şi cum nu ar fi auzit nimic. Semăna izbitor de mult cu o păpuşă al cărei mecanism se stricase imediat după ce spusese “mama”; astfel că braţele tandre din jurul ei nu mai aveau nicio valoare. Docilă, se lăsă condusă până la maşină. Acum părea mai degrabă o bucată de material extrem de fin, dar lipsit de viaţă.

*

Drumul l-ar fi parcurs într-o tăcere deplină dacă şoferul, stânjenit de neobişnuitul situaţiei, nu ar fi adus în discuţie pericolele la care se expune o femeie singură în oraş. Străina privea în continuare copacii de pe marginea drumului, fără ca cea mai mică tresărire a muşchilor feţei să-i trădeze gândurile. Iar mii de gânduri o ţineau închisă în temniţa lor.
– Eu sunt Mihai, spuse şoferul după câteva minute de tăcere. Pe tine cum te cheamă?
– Înniciunfel, răspuse incolor, femeia.
Mihai ştiu astfel că era doar începutul celei mai dureroase tăceri. Îi mai privi încă o dată chipul apatic, de o inexpresivitate perfect controlată. În lumina palidă lăsată de maşinile ce veneau din sens opus, faţa ei, întoarsă spre stânga, căpătase aspectul unei măşti de ceară topită pe foc.
Scrâşnetul pietrişului şi al maşinii – doi aliaţi opunându-se voinţei lui – nu putea fi interpretat decât ca un semn rău. Inima îi bătea nebuneşte în timp ce încerca să găsească exact acele cuvinte de care depindea reacţia ei.
– Ieşi afară!, urlă neputinţa din el, în timp ce ruşinea încerca să ascundă pata roşie de pe obrazul drept al femeii.
Cu pricioarele tremurându-i de groază, deschise portiera şi păşi pe pietrişul dur, pe care îl studie îndulung. Apoi, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un somn lung, îşi aminti de maşina ce rămăsese parcată pe marginea drumului. Alese o piatră oarecare şi ţinti parbrizul, după care plecă agale.

*

În scaunul maşinii, cu capul sprijinit de geam, trupul ei stătea încolăcit ca un şarpe leneş digerându-şi prada. Părul îi mirosea deja a mucegai.

M-am născut om şi am crescut robot. În prezent mă străduiesc să ajung în punctul din care am plecat. N-am reuşit în totalitate, însă cred că sunt pe drumul cel bun.

Când îmi explorez latura non-robotică, îmi place: să citesc şi să scriu, să croşetez şi să fac diverse obiecte “de mână”, să urc pe munte şi să înot în mare, să joc jocuri de societate.
Nu am uitat nici de micii mei prieteni cu blană, pisicile. Îmi place să petrec timp în compania lor, fapt pentru care umila-mi gospodărie este disputată de Kirb, Miarys şi Mioja.

Ihrielle – who has written posts on Kirb's Crib.


Tagged on: , ,

5 thoughts on “În oraş, femei obişnuiau să se arunce în faţa maşinilor

  1. child

    =)))) tare commu, irene :))) mai pot subscrie si eu cu un nume sau doua? :))

    eu in general daca nu comentez, inseamna ca sunt spiciles. ca in cazul de fatza 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


css.php