Într-un timp cu portocale

Era o vreme când măsuram totul în portocale, de la salariu la produsul intern brut, de la punctul de fierbere al apei la  circumferinţa Pământului la Ecuator. Însă cel mai mult, îmi plăcea să mă folosesc de portocale pentru a măsura timpul.
Îmi înfigeam degetele în pielea lor tare şi, cu unghiile, sfâşiam orele în coji subţiri şi parfumate. Apoi începeam să număr minutele, feliuţă cu feliuţă, pe măsură ce le smulgeam din trupul zgrepţănat precum o uşă într-o casă cu pisici. Le număram încetişor, să nu mă audă nimeni că plescăi, dar niciodată nu erau şaizeci – nici dacă puneam la socoteală sâmburii, care erau şi amari şi puţini. Erau fix zece, dar noroc că aveam secunde cu grămada – saci alungiţi, mici cât vârful unghiei şi mustind de suc lipicios.

De la o vreme, însă, mi s-a cam acrit de portocale. Îmi par mici, posmogite şi tot timpul moleşite de parcă tocmai s-ar fi întos dintr-un tur de forţă Sahara-Polul Nord (şi retur). Şi gustul parcă li s-a mai schimbat puţin, doar acum sunt citrice emancipate, libere să îşi exprime personalitatea, chiar dacă asta înseamnă să facă şi pe grapefruitul, din când în când. Aşa că le-am coborât de pe piedestalul lor şi mi-am jurat să nu mai cumpăr nici una, oricât m-ar îmbia ocheadele lor – şi fac nişte ochi afuristele, de-ţi vine să le mănânci!. Am început, în schimb, să le studiez cu mai multă atenţie, să le pun de-o parte pe cele care-mi plac mai mult şi, când nu se uită nimeni, să strecor câte una în buzunar. O oră azi, una mâine şi poate că până la final ajung să mai recuperez ceva.

• ← Tifon…
• Oamenii-titirez →