Joaca de-a întunericul
În joaca lui, copilul închisese soarele într-o ladiţă. Apoi, preocupat fiind să crească, a pierdut cheia.
În zadar au încercat toţi înţelepţii să afle locul unde aceasta stătea ascunsă pentru a-i reda planetei bucuria soarelui: noaptea le întunecase minţile, de altfel bine luminate până atunci.
Mai târziu, când şi-a socotit creşterea încheiată, copilul îmbrăcat în piele de adult şi-a amintit unde pusese cheia. A râs în sinea lui de cât de nesăbuit fusese: cum putuse oare să o îngroape în nisipul de la malul unei mări îndepărtate?
Clarvăzătorii au aflat atunci gândurile tânărului, iar înţelepţii l-au conjurat să elibereze soarele.
A pornit, deci, copilul cu chip de adult spre marea cea neagră, pentru eternitate cufundată în beznă. Cu mâinile a început să cearnă nisipul fin în căutarea pierdutei chei.
Pe măsură ce nisipul i se scurgea printre degete, tânărul nostru se făcea tot mai mic. Bătrân şi gârbovit, şi-a amintit atunci cât de nesăbuit fusese: cum putuse oare să creadă că avea să măsoare timpul în absenţa soarelui?
- Avea rost o numărătoare inversă?
- Nicio miorlăie nu mă pisică