Jocul trenului de noapte

Dincolo de geamul murdar, imaginea întunecată se perpetuă, devenind un laitmotiv obsedant al neputinţei. Fruntea mi se lipeşte de sticla rece în timp ce mă întreb ce aş fi făcut dacă aş fi fost altceva, ca de exemplu, o pisică. Aş fi privit imaginile pe care acum nu pot decât să le intuiesc, nu?
În tot acest timp, cărţile zac abandonate pe măsuţa din faţa mea; de astă dată, tristeţea lor nu mă impresionează: dupa cele trei ore de aşteptare în ger, sunt îngheţata şi obosită. Nu îmi mai rămâne decât să mă supun capriciilor obsesiei muzicale a zilei şi să-mi pun căştile pe urechi.

Gestul identic, executat cu fidelitatea oglinzii, îmi atrage atenţia din partea opusă a compartimentului. Facem un scurt schimb de zâmbete, după care fiecare se întoarce în lumea sa. Picioarele desculţe, ni se mişcă ritmic după două coregrafii doar în aparenţă diferite. Ne privim de mai multe ori – nu pe furiş, ci direct şi fără niciun gând anume. Continuăm să facem asta la fiecare mişcare – un fel de joc pentru copii în care ne ascundem după un paravan, pentru ca la anumite intervale de timp să ne arătăm capetele şi să râdem pentru o fracţiune de secundă. Noi însă inventăm un joc nou, ale cărui reguli trebuie descoperite pe parcurs.

Undeva între veghe şi amorţire, ne aruncăm priviri încercănate, ca pentru a verifica prezenţa celuilalt. Schimbările de temperatură la resimţim cu aceeaşi intensitate – concomitent îmbrăcăm şi dezbrăcăm haine, fără a ni se părea altfel decât natural. Aţipim şi ne trezim ochi în ochi; nu-mi dau seama dacă unul dintre noi a trişat, pândindu-l pe celalalt în timp ce doarme, însă nu mă grăbesc să aflu.
Momentul în care mă trezesc în întuneric ar fi trebuit să fie unul de panică, însă, ca şi cum mi-ar citi gândurile, din capătul opus al vagonului, se aprinde o brichetă. El este în continuare acolo… Îndată ce vagonul se luminează, primul său gest este de a se ridica, timp în care încerc să intuiesc prin geamul murdar conturul vreunei staţii. Trenul nu încetineşte, iar el chiar pare să se apropie.
Nu! Nu vreau să se întâmple asta! Nu vreau să dezvăluim identităţi, să schimbăm impresii de vacanţă,  să vorbim doar sau să ne cunoaştem mai bine. Nu vreau ca noi să fim altfel decât noi înşine, doar din dorinţa de a ne impresiona reciproc. Nu vreau ca jocul nostru să aiba continuarea banală pe care o aşteaptă cu toţii. Poţi să renunţi la toate aceste banalităţi astăzi?
El se opreşte ca şi cum ar fi auzit… În timp ce revine pe scaunul său, am răgazul să-i studiez chipul cu atenţie – dincolo de zâmbetul său nu se ascunde nimic. Poate că înţelege noua regulă a jocului sau poate că o respectă fără să ştie. Deşi vreau asta, nu-i pot mulţumi – astăzi nouă ne sunt interzise cuvintele.

În timp ce-mi pregătesc bagajul, cu coada ochiului îl observ făcând acelaşi lucru. Mă întorc şi-l privesc în faţă – ne zâmbim pentru ultima dată. Instantaneu îmi amintesc că “nimic nu este întâmplător”, ceea ce mă face să mă întreb dacă nu cumva tot acest şir de coincidenţe ar fi trebuit să semnifice ceva; cunosc răspunsul deja. Drumul spre capătul vagonului îl facem împreună. În faţa uşii, am o ultimă ezitare. Cobor şi o îmbrăţişez pe Irene.
Jocul nostru a rămas în trenul din care noi tocmai am coborât.

Să nu crezi că eu nu aş fi vrut să-ţi vorbesc: privindu-te, vedeam deja scena în care îţi scriam pe o foaie de hârtie o banalitate insipidă pe care să ţi-o expediez apoi pe calea aerului sub formă de avion, să o fac pierdută cu nonşalanţă în timp ce trec pe lângă tine sau să ţi-o arăt cu următoarea ocazie în care privirile ni s-ar fi întâlnit. Dar în acea noapte, petrecută în acceleratul de Oradea, noi nu eram oricare alţi doi oameni, ci doi jucători pasionaţi care nu urmăresc câştigul sau umilirea adversarului, ci dezvoltarea unor strategii rafinate, capabile să ofere satisfacţii mult mai mari decât orice posesiune umană.

M-am născut om şi am crescut robot. În prezent mă străduiesc să ajung în punctul din care am plecat. N-am reuşit în totalitate, însă cred că sunt pe drumul cel bun.

Când îmi explorez latura non-robotică, îmi place: să citesc şi să scriu, să croşetez şi să fac diverse obiecte “de mână”, să urc pe munte şi să înot în mare, să joc jocuri de societate.
Nu am uitat nici de micii mei prieteni cu blană, pisicile. Îmi place să petrec timp în compania lor, fapt pentru care umila-mi gospodărie este disputată de Kirb, Miarys şi Mioja.

Ihrielle – who has written posts on Kirb's Crib.


2 thoughts on “Jocul trenului de noapte

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


css.php