Last stop: Oradea

Înainte să pun piciorul în Oradea, singurele repere pe care le aveam despre oraş erau: un minunat ansamblu arhitectonic pozat peste Crişul Repede (despre care am aflat la faţa locului că se referă la Primărie), acreala vânzătorilor din magazine (povestită de Child dar infirmată de propriile experienţe) şi îndemânarea şoferilor bihoreni ce o întrece pe cea a legendarilor şoferi cu număr de Alba (sper că traversarea intersecţiei în marşarier şi nerespectarea culorii semaforului sunt concludente).
Nu aveam, deci, nici aşteptări deosebite, dar nici preconcepţia că îmi va fi indiferent – probabil doar un alt oraş bun de bifat pe o hartă, pe care să-l uiţi imediat ce stingi lumina. Însă centrul Oradei este o adevarată revelaţie arhitecturală.

(primăria Oradea)

Vis-à-vis de primarie se află o delicioasă cladire care suscită imaginaţia la comparaţii cu operele lui Gaudi şi Hundertwasser.

Planul Palatului Vulturului Negru a fost realizat în stil Secession (în vogă la începutul secolului XX) de către arhitecţii Marcell Komor şi Dezső Jakob, iar  construcţia sa a durat doar doi ani, între 1907-1908. Un exemplu de creativitate şi eficienţă care rămâne îngropat în semi-anonimatul unui oraş prea putin cunoscut.

La prima vedere,  pare să fi fost proiectat mai degrabă pentru a adăposti fetiţe cuminti din basme, decât pentru a fi locuit.

Curentul Secession respiră prin zidurile a numeroase clădiri din centrul Oradei. Remarcabil pentru acest stil arhitectural este perioada foarte scurtă de insipiraţie (aproximativ două decenii), însă deosebit de prolifică.

Ceea ce iti lasa impresia ca te afli intr-o alta tara, una de povesti. Poate ca ar fi posibil daca realitatea romaneasca, mult prea cunoscuta deja, nu ne-ar intampina si aici: tencuiala ce sta sa cada, fatade mutilate, ornamente distruse. Insa “ciudatul” (din perspectiva de locuitor in Bucuresti) este ca aceste cladiri sunt locuite si nu lasate sa moara lent. Nu pe dinauntru. Iar asta imi da speranta ca poate va veni ziua in care ele vor fi renovate si restaurate (asa cum am vazut, de altfel, ca se intampla cu o cladire din spatele Teatrului de Stat).

(Palatul Moskovits)

Pe lângă fostele palate devenite case particulare sau instituţii publice, Oradea reconstituie peisajul specific pluralităţii religiose: biserici, catedrale şi sinagogi aparţinând unor confesiuni diferite ce coexista într-un perimetru restrâns. Este un fenoment obişnuit pentru oraşele transilvănene, însă aici manifestarea sa îmi pare mult mai evidentă. Poate şi pentru că unele dintre clădiri sunt într-un stadiu avansat de degradare, cu grădinile neîngrijite, cu porţile încuiate şi rugăciunile uitate.

Însă adevărata dimensiune a tristeţii trecerii timpului am cunoscut-o în încrâncenarea cu care iarba, scaieţii şi macii se insinuau printre cărămizile Cetăţuii. În clădirile abandonate sau doar neîngrijite din interiorul a ceea ce a mai rămas din zidurile de apărare.

Trist a fost să fac slalom printre zecile de nuntaşi strânşi la poalele Cetăţuii pentru a-şi face poze de album… într-un “parc” improvizat din fostul şanţ de apărare, având pe fundal o ruină măcinată de timp şi nepăsare.  Grotescă este imaginea oamenilor deghizaţi în animale sălbatice (leoparzi, tigri) ce rânjesc satisfăcuţi după devorarea a sute de ani de istorie.

Final apoteotic:
Pentru că zeii nu au vrut să părăsesc Oradea fără a avea o revelație, cu doar câteva ore înainte de plecare, în timp ce hraneam porumbeii din fața primăriei, am fost abordată de două femei:
“Hristos a înviat”, îmi spune una dintre ele.
“Adevărat a inviat”, răspund eu ridicând din srânceană
“Venim din partea Bisericii Catolice”
Urmează o pauză de câteva secunde în care îmi pregatesc replicile: “nu am bani”, “nu-s catolică” etc.
“Voiam să-ți spun că Iisus te iubește”
Și pleacă amândouă, lăsându-mă într-o perplexitate fără precedent.

Uitasem: mai multe poze, dar fără povești găsiți aici și aici.

• ← Legământul
• Mască după mască →