Living on the edge
Fugeam ameninţată de o pisică nervoasă că îi atinsesem unul dintre pui cu o mânecă a hainei; deosebit de agresivă, îmi sărise în spate, agăţându-se cu ghearele de mine; iar eu râdeam şi alergam în continuare, ruşinată de stângăcia făcută. Zâmbeam şi când a sunat ceasul, zâmbeam şi când Kirb a decretat, de la altitudinea cearşafurilor printre care trona, cu un suveran dispreţ:
– Iar ne trezim devreme…
– Ceea ce nu poate fi decât minunat: avem o întreagă zi de care să ne bucurăm, am adaugat în timp ce mă pregăteam să muşc dintr-un măr.
– Eşti prea optimistă pentru acest secol, ca să nu mai vorbim despre această oră matinală, au fost cuvintele cu care Kirb mi-a întors spatele.
– Nici nu pot fi altfel când sunt îndrăgostită de viaţa mea; implicit de tine şi de un mănunchi de oameni care mi-o reamintesc în fiecare secundă…
O altă poveste, un alt dialog imaginar, aceeaşi coerenţă a realităţii: în propria sa lume, fiecare este rege. Poate că în condiţii normale, suveranitatea ar presupune două tendinţe contrare: una a domniei paşnice, în deplină armonie şi cea a violenţei războaielor de cucerire. Dar simt că deja mă îndepărtez de ceea ce ar fi trebuit să fie un elogiu al umilei mele existenţe, pe care nu mă pot abţine să o iubesc, cu raţiunea îndrăgostitului şi curiozitatea cerebrală a cercetătorului, deopotrivă.
Secretul meu (pentru care sper să nu fiu judecată în termeni prea duri, “neserioasă” fiind, zic eu, acceptabil) secretul, aşadar, este că încep fiecare dimineaţă cu o povestioară, în mare parte ficţiune, care mă însoţeşte timp de cinci minute pe drumul spre metrou. Ar mai fi şi alte secrete, însă mă tem că banalitatea lor v-ar speria atât de tare încât vi s-ar părea de-a dreptul plat să râdeţi, să vă plimbaţi desculţi prin iarbă, să visaţi, să dormiţi, să cântaţi, să ieşiţi la bere, să mergeţi cu trenul doisprezece ore, apoi să vizitaţi un oraş, să înotaţi, să urcaţi un munte, să mâncaţi căpşune, să număraţi stelele de pe cer, să vă încurcaţi şi s-o luaţi de la capăt şi câte altele pe care, din modestie, le voi păstra pentru mine. În fond, motivele au semnificaţie doar pentru mine.
Dacă vă mai întrebaţi cum se face că toţi pesimiştii pe care i-aş fi putut întâlni de-a lungul a două decenii (cel puţin) s-au strâns laolaltă pentru a îmi critica bucuria de a fi eu, cred că ştiu răspunsul. Este greu să accepţi că cineva se poate simţi într-adevăr fericit datorită unui ceva ce nu implică o mare pasiune (mai ales amoroasă).
Notă: virusul a ajuns şi la mine, deşi indirect.
M-am născut om şi am crescut robot. În prezent mă străduiesc să ajung în punctul din care am plecat. N-am reuşit în totalitate, însă cred că sunt pe drumul cel bun.
Când îmi explorez latura non-robotică, îmi place: să citesc şi să scriu, să croşetez şi să fac diverse obiecte “de mână”, să urc pe munte şi să înot în mare, să joc jocuri de societate.
Nu am uitat nici de micii mei prieteni cu blană, pisicile. Îmi place să petrec timp în compania lor, fapt pentru care umila-mi gospodărie este disputată de Kirb, Miarys şi Mioja.
Ihrielle – who has written 358 posts on Kirb's Crib.
“Este greu să accepţi că cineva se poate simţi într-adevăr fericit datorită unui ceva ce nu implică o mare pasiune (mai ales amoroasă).” De fapt… nu, este simplu sa acceptam asta, dar ne deranjeaza ca noi nu ne putem bucura din cauza unei banalitati. Asa suntem noi, zambim doar cand vedem codrii inundati de lapte si miere, radem doar la sfarsitul unei zile in care am facut cel putin o persoana fericita si dupa aceea plangem si ne vaitam gandindu-ne ca puteam face mai mult. E normal sa te bucuri de un mar rosiatic atunci cand nu-ti pasa de altii, e normal sa te bucuri de un job cand asta inseamna 8-10 ore de stat pe mess… iar lista poate continua la infinit. E greu sa acceptam ca optimistii din lumea asta atat de “roz” chiar merita sa fie fericiti.
In conceptia mea, a te simti bine cu tine insuti nu echivaleaza cu a fi indiferent fata de ceilalti sau a duce o viata lipsita de griji si suferinte, ci este o modalitate de a pretui lucrurile pentru ceea ce sunt, luandu-le ca atare, fie ele bune sau nu. Pentru ca, in fond, viata este intr-o mare proportie constituita din lucruri marunte 🙂
surprinzator,nu? ‘the key of life’ arata la fel ca toate celelalte:)
cat despre ‘invidiosi’…le doresc succes si nu pot simti decat mila.
Da, acesta este secretul: ca nu exista niciun secret. Toate sunt langa noi si nu asteapta decat sa intindem mana si sa le luam :)(asa cum scria in manualul de supravietuire in autobaza :P).
Cheers, mate!
ei, cu exceptia celor asteapta dar nu doresc sa fie luate: acolo poti spera ca macar altii se vor bucura de ele.
tot din preceptele autobazice:))
Iar daca nici ei nu le vor vrea, sa le dea altora care au nevoie 🙂