Meserie, artă şi… design

Poza-manecaAbia s-a încheiat cu bine operaţiunea rochia, că altă provocare vestimentară s-a ivit la orizont. Tot rochie şi ea, dar destinată unui altfel de eveniment – nici prea pretenţios, dar nici chiar banal. Aşadar o bucată de material cu buget şi croială diferite. După ce am luat la rând tot felul de magazine şi magazinaşe specializate în rochii de ocazie – şi mi-am agresat retina cu paiete şi ştrasuri ieftine, disponibile în culori despre care nici nu ştiusem că există – m-am întors tot la fidelul meu prieten, Internetul. Care Internet, îmi pregătea şi el o surpriză.

Mă aşteptam din capul locului la o experienţă echivalentă cu datul de-a dura prin groapa cu lei (şi ce mai urmează după) sau măcar similară cu o expediţie prin şifonierul lui Lady Gaga. Însă croitorii, designerii şi vânzătorii de saci cusuţi cu fir de aur din România au avut grijă să îmi arate cât de mult i-am subestimat.

Ca să nu mai lungesc introducerea, fiindcă se pare că nu prea le am cu asta, o să trec direct la obstacolele de care m-am tot împiedicat în lungul meu drum spre rochia îndelung râvnită. Nu de alta, dar observ începuturile unui tipar după care designerii-croitori tind să-şi organizeze vânzările online, căci despre asta vorbesc.

1. Absenţa preţului

Cunoaşteţi sentimentul ăla minunat când vedeţi într-o poză exact rochia în care vă imaginaţi îmbrăcate? (Sau costumul, bermudele, iţarii, deux pièce-ul, în funcţie de sex şi preferinţe). Primul gând care vă trece prin minte este: “O, nu pot să cred, am găsit rochia pe care o caut de atâta timp! Rochia ! Neapărat trebuie s-o am!”.  Şi probabil că aţi şi da fuga să o cumpăraţi dacă nu ar interveni nesuferita raţiune cu veşnica ei întrebare despre preţ. Da, chiar aşa, oare cât costă?

Scanezi pagina de produs de sus în jos, de la stânga la dreapta, citeşti zecile de comentarii care îţi reflectă neliniştile de cumpărător. Nici urmă de preţ. Abia la urmă de tot, după ce ţi-ai tocit arătătorul pe scroll-ul de la mouse, găseşti un răspuns sec care te învită să trimiţi un mesaj privat pentru a afla preţul.

De parcă vânzătorului îi este ruşine cu preţurile produselor sale. Sau – într-un scenariu mai realist – ca şi când preţul se stabileşte pentru fiecare cumpărător în parte, în funcţie de culoarea ochilor.

Înţeleg să nu afişezi preţul unui produs personalizbil, fiindcă poate varia în funcţie de complexitatea cerinţor pe care le are cumpărătorul. Dar să faci asta pentru un prêt-àporter, nu văd nicio justificare. Nici măcar pentru cei cu pretenţii la pompoasa titulatură de designer vestimentar care se simt probabil jigniţi să-şi comercializeze creaţiile după sănătosul principiu iată produsul, asta conţine/face, atât costă.

2. Absenţa detaliilor despre produs

Nu ştiu care sunt obiceiurile femeilor când îşi cumpără ceva de îmbrăcat, dar pe mine primul lucru care mă interesează (în afara preţului) este materialul din care este confecţionat. Fiindcă ţin la confortul personal şi sănătatea pielii mele (ca-n reclamele la creme ieftine cu parabeni), nu port decât produse din fibre naturale cu o infimă concentraţie (a se citi 0%) de fibre sintetice. Un alt criteriu ar fi calitatea materialui, fiindcă una este bumbacul produs în China, alta este cel de provenienţă turcească şi altul cel autohton, însă discuţia s-ar lungi mai mult decât este cazul. Important este să mă asigur că produsul pe care îl am în faţa ochilor, într-o poză pe monitor (fără să am posibilitatea de a-l “vedea” şi cu mâinile), întruneşte nişte criterii minimale pentru a putea fi eligibil pentru următoarea etapă.

Care etapă înseamnă, bineînţeles, proba. Ca la magazin: vezi bucata în vitrină, întrebi vânzătoarea cât face, îţi treci degetele peste pânză (dacă eşti mai fâşneaţă, tragi o ocheadă şi etichetei) şi, dacă toate acestea sunt satisfăcătoare, îţi conduci potenţialul trofeu în cabina de probă. În cazul cumpăturilor online eşti lipsit de acest privilegiu (sau supliciu, ca în cazul meu) însă ai la dispoziţie o unealtă extrem de avantajoasă şi de comodă, numită tabel de mărimi. Acolo ar trebui să treacă vânzătorul conştiincios, pentru fiecare măsură în parte, toate valorile care ţi-ar putea fi utile ţie, cumpărător. Că este vorba despre măsura taliei, a bustului, a călcâiului cu genunchiul flexat la 90° C sau aria triunghiului pe care îl trasează, imaginar, cotul drept cînd te legi la şireturi, datoria lui este să-ţi ofere absolut toate reperele de care ai nevoie.

Ceea ce, îmi dau seama după ce am săpat printre zeci de site-uri, se întâmplă doar în condiţii rarisime. Vânzătorii au obiceiul fie să pună în plesneală un tabel de măsuri care nu se potrivesc nici unuia dintre produsele disponibile, fie să nu mai pună deloc. Pe principiul lasă, maică, dacă e interesat întreabă el.

3. Poze truncheate

Astea sunt moartea mea. Aproape că la propriu.

Toţi croitorii cu pretenţii de designer au dat în patima prezentărilor sofisticate, rafinate, manierate, ultra-hipsterizate. Pui o bucă (îmbrăcată cu o stofă mulată) de damă într-un decor, mai pui un sân ieşind năstruşnic dintr-un decolteu şi gata! – ai un cadru excelent. Artă! Ce contează că tu faci rochii şi nu doar funduri?

Când văd câte o bucată de material – o mânecă, o poală sau un pieptar – rătăcită în poze cu fundal de natură şi ursuleţi de pluş, şi însoţite de câte un preţ care rivalizează cu salariul minim pe economie (pozele de genul ăsta întotdeauna au o sumă astronomică lângă, dacă au) îmi vine aşa, un gând năpraznic. Cum ar fi să-mi pun pe mine o plasă de prins peşte şi să umblu aşa cu ea (adică nici îmbrăcată, nici dezbrăcată), precum fata săracă din poveste. Nu că ar fi asta soluţia.

4. Răspunsuri care nu te lămuresc

Evident, după ce te-ai confruntat cu cel puţin una dintre punctele anterioare, poate chiar şi cu altele, dacă încă te mai interesează blestemata aia de rochie, trimiţi un mail. Sau dai un telefon. Sau laşi un mesaj privat pe facebook, dacă altă modalitate de a contacta designerul/vânzătorul nu ai la dispoziţie. Sau apelezi la porunbei mesageri. Orice, numai să afli odată lucrurile care te interesează.

Şi, după ce te-ai străduit să scrii un email epopeic despre rochia viselor tale, primeşti un răspuns de-ală sec cum că era unicat şi s-a vândut.
Sau că nu au mărimea ta. Cum, în sumara descriere a produsului apărea că au mărimi de la XXXS la XXXL? A fost o greşeală.
Sau nu-ţi mai răspund.

Cam asta este povestea mea cu designerii-croitori-vânzători de pe la nou. Ei fac artă, nu comerţ. Eu vreau să cumpăr, nu să admir.
Aşa că le doresc clienţi cu nemiluita, că nu-i frumos să înjur.

M-am născut om şi am crescut robot. În prezent mă străduiesc să ajung în punctul din care am plecat. N-am reuşit în totalitate, însă cred că sunt pe drumul cel bun.

Când îmi explorez latura non-robotică, îmi place: să citesc şi să scriu, să croşetez şi să fac diverse obiecte “de mână”, să urc pe munte şi să înot în mare, să joc jocuri de societate.
Nu am uitat nici de micii mei prieteni cu blană, pisicile. Îmi place să petrec timp în compania lor, fapt pentru care umila-mi gospodărie este disputată de Kirb, Miarys şi Mioja.

Ihrielle – who has written posts on Kirb's Crib.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


css.php