Momente din istoria clandestinităţii: Furtul şi blestemul

Eu de felul meu sunt, aşa cum aţi avut ocazia să vă convingeţi până acum, numai sare şi piper lapte şi miere. Aşadar, o fiinţă incapabilă să nutrească gânduri rele sau meschine la adresa cuiva, să urzească planuri complexe de răzbunare sau măcar sa arunce din când în când câte o imprecaţie total nevinovată.

Acum că v-am convins de bunele mele intenţii, o să vă împărtăşesc o istorioară care nu mă priveşte nici pe departe, scrisul la persoana I fiind o tehnică literară folosită înca din cele mai vechi timpuri pentru a da credibilitate şi expresivitate povestirii.

Într-o iarnă, pe cand eram studentă (spun şi eu asa ca să pară mai interesant) şi eram la cursuri, a avut loc un eveniment senzaţional: fesul meu cu moţ care mă însoţea cu fidelitate prin toate periplurile la minus X grade, a dispărut subit de sub nasul meu. Spun că a fost senzaţională această întâmplare aparent banală, pentru că efectul ei a fost unul complex, făcându-mă să trec prin repetate stări de suferinţă şi angoasă. Fesul meu cu moţ primit ca moştenire zestre de la tata nu mai era acolo, nu mai era al meu. Aşa că, în culmea furiei resimţită la pierderea acestui nepreţuit accesoriu vestimentar, l-am blestemat pe noul său posesor să facă păduchi.

Timpul a trecut, din rană nu a mai curs nimic, apoi s-a cicatrizat, însă durerea  mea a rămas nealinată: oare o fi făcut păduchi sau nu?

• ← Rupte din istorie: Istoria Romaniei din pespectivă franţuzească
• Momente din istoria clandestinităţii: Sintaxa ezoterică →