Nicio miorlăie nu mă pisică

Din culisele unui week-end proverbial:
Vineri seara începe în suave acorduri de samba, asociate în mod inexplicabil cu proverbiala vorbă: “isteţul îşi face iarna car şi vara sanie”… întocmai ca în continuare:

Ca de obicei, a ajuns mai devreme. O privire neglijentă aruncată ceasului din intersecţie îi confirmă bănuiala: cel puţin o jumătate de oră de aşteptat… sau de omorât timpul.
A intrat fără convingere în primul magazin, despre care anticipase că este încălzit şi păzit de privirile trecătorilor. Din nou a avusese dreptate: o căldură moleşitoare, dar plăcută i-a învăluit întreaga fiinţă. Recunoscătoare acestei mici plăceri nevinovate, privirea i se plimba absentă dincolo de hainele agăţate de umeraşe. Încrucişarea mută cu privirile bărbatului din faţa ei a readus-o la realitate: un alt om care aşteaptă umil încheierea unui lung turneu prin magazine ce avea să-i facă iubita fericită.
I-a zâmbit trist.
I-a zâmbit fără să vrea. Apoi a ales o rochie subţire, de vară.

Câteva minute mai târziu, cu o cănuţă* de vin fiert în faţă şi trei exemplare din lucrarea de disertaţie, încerc să-mi dau seama ce legătură există între mine, “atizanatul” şi neatenţia care îmi ameninţă integritatea craniană, învârtindu-se deasupra mea ca un corb flămând asupra stârvului (de! unde nu-i crap, vai de printare).

Sâmbăta mă prinde în toane mai bune: alerg degrabă să-mi repar umila greşeală de scriere. Profit de ocazie şi îmi uit la centrul de printare card reader-ul, cu tot cu pozelele făcute în ultima săptămână. Rămân în starea mea de temporară amnezie până luni, când am nevoie de card, de aparatul foto şi, în general, de varianta electronică a lucrării de disertaţie. Tot ce pot face este să fluier a pagubă… cel puţin pentru încă vreo câteva ore.

Dar să revenim la sâmbătă: după ce am părăsit centrul de copiere, semeaţă ca nimeni alta (doar biruisem balaurul cu chip de ignoranţă ortografică), fără habar de prostia pe care tocmai o făcusem, am pornit în pas voios spre facultate – locul suferinţelor şi al izbăvirii mele neurologice.
Exact după ce m-am descotorosit de apriga-mi povară, mai mult literară, Copilul nopţii, vestitor al primăverii , îmi trimite un mesaj: ”Ai câştigat domeniu de hosting la concurs”, cel de proză arhi scurtă, chiar. Aflu apoi că cine se aseamănă se adună, deci şi dumneaei s-a premiat în plus cu o nouă moşie pe care să cultive, după voie, cele necesare (Felicitările mele!).
Cu gândul că în sfârşit am câştigat şi eu ceva (în afară de biletele de avion spre Madrid şi cel mai plictisitor album Children of Bodom), ba chiar prin eforturi intelectuale proprii, mă reped spre casă.
Câteva ore mai târziu, ca urmare a unei decizii luate în necunoşţinţă de meteo, urc în acceleratul de Iaşi, cu destinaţia precisă: Buzău.

Duminică, cele unsprezece ore de somn se sfârşesc brusc în contemplarea brăduţului** alb din faţa geamului; o călătorie lungă şi anevoioasă pare să se termine cu ninsoarea din Ajunul Crăciunului. “Feeric”, îmi spun, întrebându-mă cum a fost posibilă întoarcerea mea în timp; sau cum am putut pierde din memorie aproape zece luni. Televizorul cu sonor strident îmi clarifică situaţia, făcând apel la scheme cromatice codate.

O muză necunoscută îmi şuieră la ureche să mă urc în primul tren şi să mă întorc. O ascult. La 17.00 sunt în gară, cumpărând bilet pentru internaţionalul de Sofia… fără loc… fără ca femeia din spatele ghişeului să mă informeze înainte de a-mi lua banii pe el. Cu greu am rezistat tentaţiei de a i-l îndesa pe gât (poate îi era foame).
În vagon, cu un volum plinuţ într-o mână şi o geantă bine înfiptă între coaste, îmi spun că “cine are carte, are parte”. Nimic mai adevărat: studentul subţirel care se odihnea pe scaunul din faţa mea, îmi face loc lângă el.
După o carte terminată, alta începută pe sfert şi o întârziere de jumătate de oră, ajung în gară la timp pentru a vedea iadul feroviar dezlănţuit sub forma a zeci de trenuri anulate. Nu mă las intimidată şi pornesc spre casă.

P. S. Kirb e bine, total plictisită de dispariţia card reader -ului sau de noul domeniu cucerit (ba chiar m-a sfătui să caut unul cu “.zât”).

* cana cu o capacitate de 200 ml se numeşte în mod generic “cănuţă”
** brăduţul, deşi are peste 20 de ani (mai exact, 31 de ani) , măsoară maximum 1,50 m înălţime

• ← Joaca de-a întunericul
• Probă de divorţ: Nesimţirea are chipul tău →