Nu o pune jos, mamă

Deşi nu prea obişnuiesc să ascult ce se spune în jurul meu, pe stradă, însă pe măsură ce urechile îmi devin tot mai permeabile la tot felul de discuţii şi îndemnuri fragmentate, îmi dau seama că ele constituie esenţa unei forme de înţelepciune pe care am cam ignorat-o în ultima vreme. Aşa cum zicătoarea, doina, legenda reflectă filosofia populară, tot aşa frânturile din conversaţiile cotidiene ce-mi ating sporadic timpanul sunt apanajul mediului orăşenesc contemporan (în care trăiesc şi eu, printre altele).

Recent, ieşind de la metrou (locul de care încep să mă lege tot mai multe revelaţii cotidiene), am auzit o explicaţie care m-a cam pus pe gânduri:
“Nu o pune jos, mamă, că e murdar. Pe aici a trecut căţelul, pisica…”.

De ce nu Hydra din Lerna? m-am întrebat, sau, mai degrabă, de ce nu oamenii? Ar putea oare pisica – un animal obsedat de “igiena” personală – să facă mai multă mizerie decât ţiganii care-şi scot pe trotuar troacele din casă, decât beţivii care se uşurează în metrou în văzul a zeci de călători, decât tatăl care aruncă la nimereală şerveţelul cu care şi-a şters copilul de muci? În mod evident, nu. Atunci cum se face că pisica este totuşi asociată cu vinovatul în loc să fie lăsată să-şi îngroape în tihnă reziduurile?

M-am gândit îndelung la răspuns şi oricum aş încerca să-l formulez pentru a-l face clar şi concis, nu pot să-l izolez de contextul unei mai vechi mentalităţi care a funcţionat cu succes o vreme: animalul trebuie să-i servească şi să i se supună omului, înţelegându-se de la sine că acesta din urmă are drept de viaţă şi de moarte asupra oricărei alte vieţuitoare. Probabil că la vremea respectivă a fost o practică funcţională care l-a scutit pe predecesorul nostru din peşteră de multe bătăi de cap, oferindu-i hrană, siguranţă, protecţie. Însă ea nu mai are nicio justificare astăzi. Cu toate acestea, atitudinea de stăpân al animalelor (chiar şi faţă de cele sălbatice) s-a perpetuat, ajungând să satisfacă nişte nevoi ancestrale (legate de agresivitate, cruzime etc.) care s-au dorit inhibate în societatea modernă. Să ne amintim de:

–  bătrânul care întrebat cum de se face că el stă la casă, dar totuşi nu are nicio pisică,  a răspuns că aceasta mănâncă degeaba mâncare şi nu dă omului nimic în schimb.
– mătuşa de la ţară care s-a supărat că am adus pisica în casă şi a încercat s-o lovească. Argumentul ei? “Este animal, locul lui e afară, nu înăuntru, să ne umple de boli”
–  bărbatul care văzând un căţel mic, l-a chemat la el, după care l-a lovit cu piciorul
deşteapta femeia care a închis deliberat o pisică în tomberon
– adolescenţii care au omorât o pisică în scara blocului
– ţiganii care îşi bat calul cu lopata şi mai câte altele de care prefer să nu-mi aduc aminte acum.

Comună pentru aceşti indivizi nu este doar antipatia  faţă de animale, ci şi ignoranţa faţă de rolul pe care ei, ca fiinţe superioare, după cum se autopercep, ar trebui să-l joace în viaţa necuvântătoarelor. Dar nu despre morală este vorba, ci despre  cât de nocivă este combinaţia dintre răutate şi prostie.

Din punctul meu de vedere, problema devine cu atât mai gravă cu cât o astfel de atitudine se manifestă în procesul de educaţie a copiilor. Asocierea, chiar şi involuntară, a unui animal cu aspecte negative sau cu interdicţii nu va rămâne fără ecou nici peste zece ani. Ca mărturie pot sta colegul de la grădiniţă care se ferea să se joace cu tine, ştiind că ai acasă peruşi (“fecalele lor sunt toxice”); părinţii care îţi interzic să te joci cu câinii şi pisicile din faţa blocului invocând giardia (de parcă un copil ştie ce este aia), în loc insiste că trebuie să te speli pe mâini de fiecare dată când vine de afară; rudele bătrâne care nu văd în deţinerea unui animal de companie altceva decât consum inutil de resurse materiale („mănâncă mult”). Poate că acum câteva zeci de ani toate aceste măsuri de precauţie ar fi avut o justificare, însă acum nu sunt altceva decât un izvor al ipohondrismului pe care părinţii îl insuflă de timpuriu dragilor lor odrasle. „Vezi să nu te murdăreşti”, îi strigă mama copilului, gândindu-se cu groază că iar trebuie să-i spele hainele (chiar dacă acum are maşină de spălat automată) şi nu cu bucuria că organismul fecioraşului se imunizează la microbi.

Aşa se face că în timp ce la finlandezi se cântă heavy metal pentru copii, părinţii români au găsit țapul ispășitor al programelor educaționale familiale -„pisica și cățelul”.

 P.S.: Pentru a elima orice dubiu, trebuie făcută precizarea că nu sunt de părere că explicaţiile date de mamă copilului ne-ar îndreptăţi să credem că are o atitudine negativă faţă de animele. Cred doar că fiecare face sau spune după cum îl taie capul.

M-am născut om şi am crescut robot. În prezent mă străduiesc să ajung în punctul din care am plecat. N-am reuşit în totalitate, însă cred că sunt pe drumul cel bun.

Când îmi explorez latura non-robotică, îmi place: să citesc şi să scriu, să croşetez şi să fac diverse obiecte “de mână”, să urc pe munte şi să înot în mare, să joc jocuri de societate.
Nu am uitat nici de micii mei prieteni cu blană, pisicile. Îmi place să petrec timp în compania lor, fapt pentru care umila-mi gospodărie este disputată de Kirb, Miarys şi Mioja.

Ihrielle – who has written posts on Kirb's Crib.


8 thoughts on “Nu o pune jos, mamă

  1. ggl

    Şi la mine a venit odată un vecin cu o fetiţă care mi-a spus că:
    1. locul pisicii e afară
    2. că Moartea călare pe motocicletă de pe coperta cărţii Soul Music a lui Terry Pratchett e urâtă

    Poate la ei în casă, locul pisicii o fi afară, dar la mine, există alte reguli (anume că locul pisicii e exact unde decide aceasta că doreşte să stea, cu câteva mici excepţii cum ar fi grila de aerisire a monitorului). În al doilea rând, oricât de urâtă ar fi Moartea, tot n-o să scape de ea, orice ar face. Aşa că ar face mai bine să se obişnuiască de pe acum cu ideea.

  2. Ihrielle & Kirb.zât Post author

    Total de acord.
    Aşteptăm poze exemplificatoare pentru locul pe care “motanul negru şi capricios” îl ocupă la tine în casă, dacă şi aceasta consimte să fie pentru o săptămână în locul Mâţoidului 😉

  3. Contele Vandalilor

    excelenta analiza! trebuie ca ai facut-o in casuta ta cu vedere la acel lan de rapita de-un galben inefabil! :p

    indeed, si eu imi amintesc ca parintii, bunicii ne spuneau sa nu punem pana pe animale ca-s cah! ca luam microbi, etc. evident ca atunci cand dadeam de vreo pisica sau vreun caine ne jucam cu el/ea si ii alintam si ii scarpinam de se tolaneau pe jos ca “secerati” si dupa aia mancam zahar in codru de paine si n-aveam nimic (sau alienarea generatiei noastre e consecinta cah-ului!?).
    Intre timp, respingerea convietuirii om-animal pleaca in primul rand de la incapacitatea omului de a se informa, trece prin educatie ca si corolar, via ignoranta si se opreste fix in relatia OM-OM. sa nu negam ca fraza mamei la metrou ar fi putut fi: “Pe aici a trecut tiganul” sau aurolacul sau vecinul de la 3 si chiar individul de pe scaunul de vis a vis din autobuz”.
    Evident, in Romania orice treaba negativa e acutizata, la noi relatia om-animal e in cel mai bun caz de subordonare. Romanul, sau hai sa nu generalizez, multi romani vad intr-un animal decat profit (lapte, branza, carne, oua) si nu si o hrana sufleteasca. Si de ce ar lua in calcul sufletul intr-o societate dezumanizata treptat?
    deus ex machina posibila in Romania? not a bloody chance!:)

  4. child

    trecand peste faptul ca imi place cand aud de la C cuavntul inefabil, multi oameni, chiar si de la oras, probabil au crescut la tara, unde un animal e un animal si atat – aduce foloase, insa mai rar am auzit la tara de un animal care sa fie iubit 🙂

    foarte bun articolul. cu adaugirea, sa ma scuzatz, ca eu o bagam pe femeia aia in tomberon, si o tineam acolo o vreme.

  5. aricipogonescu

    hmmm….
    cateva adaugiri va rog ….
    – ” fiinte superioare ” ? … poate prin prostie ;
    – ” mananca mult ” ? … si tipi si tipele la care vad ca le curg zoaiele de grasime pe la colturile gurii ori isi mananca din punga bagandu-si adanc tartacuta-n ea ?
    – murdarie – curatenie ? ooo doamne , cateva calatorii cu mijloacele de transport in comun la ore de varf ar depune dreapta marturie in fata oricarui tribunal si ma tem ca singura pedeapsa corecta ar fi deportarea noastra intr-un tomberon bine inchis ;
    – apropo de locuri preferate in care se pot inchina ore intregi de ofrande ” fratelui somn ” Vasile tocmai a ridicat capul din sertarul biroului cand a auzit de grila de aerisire … asa ca va rog , va implor , nu-i mai dati idei …”))

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


css.php