O dimineaţă comună
De la un timp, mă trezesc cu senzaţia că, peste noapte, am crescut în înălţime. În mod firesc, prima mea grijă este să mă măsor. Pentru asta mă folosesc de experienţa copilăriei prin care, periodic, tocul ușii se îmbogăţea cu noi crestături – foarte distanţate la început, suprapuse apoi.
Mă sprijin cu spatele de toc şi trasez o dungă cu pixul exact de-asupra capului. Mă îndepartez un pic şi-mi privesc opera: ceea ce voia să fie o linie pare mai degrabă o pantă abruptă presărată cu bolovani şi cioturi de copaci (probabil nici vopseaua nu fusese distribuită uniform). Apoi mă apropii şi încerc să-mi imaginez cam pe unde s-ar fi situat celelalte linii, cele din copilărie. Consecventă impresiei că peste noapte am devenit mult mai înaltă, conchid ca ele trebuie să se fi plasat cel mult la nivelul claviculei.
Sunt cvasi-mulţumită de rezultat şi mă îndrept către pasul doi în validarea ipotezei mele: măsurătorile. Cu ruleta de 2m măsor lungimea segmentului format dintre podea şi semnul de pe tocul uşii. Notez rezultatul pe o foaie, scraşnind din dinţi: cu o eroare de +/- 3mm, este acelaşi cu cel din zilele precedente. Repet măsurătoarea cu ajutorul unei rigle de 40 de cm. De astă dată, operaţiunea este mult mai anevoioasă: rigla cu pricina trebuie mutată de cel puţin patru ori pe lungimea segmentului. Renunţ după primele două mişcări, dezamagită de lipsa de fineţe a măsurătorilor convenţionale, şi mă îndrept spre hol.
Mă opresc în faţa oglinzii înalte, ce aproape că acoperă pe înălţime peretele de care este prinsă. În timp ce o privesc, am certitudinea că temerile mele nu sunt neîntemeiate: propriul meu trunchi cât şi membrele nu par deloc a se fi alungit; dimpotrivă, acum par mai scurte şi mai puţin mlădioase decât mi le aminteam eu. Instantaneu mă regăsesc făcând comparaţii: este ca atunci când te privesti într-o poză în care “ieşit” foarte bine. O priveşti fără a te recunoaşte în persoana surprinsă într-un moment inspirat. O priveşti fără a recunoaşte că-ţi face plăcere această mică descoperire. Continui să o priveşti, cu surpriză şi mândrie deopotrivă, până când îndrăzneşti să crezi că imaginea din poză eşti de fapt tu şi nu doar un moment dintr-o zi oarecare.
Au fost multe zilele în care mă trezeam cu impresia iluzorie că, peste noapte, am crescut în înălţime. De la un timp, însă, mă trezesc cu senzaţia că, peste noapte, lucrurile din jurul meu s-au micşorat. În mod firesc, prima mea grijă este să mă asigur că eu însămi nu am suferit vreo modificare. Apoi voi fi absolut convinsă că, peste noapte, am mai crescut în înălţime.
M-am născut om şi am crescut robot. În prezent mă străduiesc să ajung în punctul din care am plecat. N-am reuşit în totalitate, însă cred că sunt pe drumul cel bun.
Când îmi explorez latura non-robotică, îmi place: să citesc şi să scriu, să croşetez şi să fac diverse obiecte “de mână”, să urc pe munte şi să înot în mare, să joc jocuri de societate.
Nu am uitat nici de micii mei prieteni cu blană, pisicile. Îmi place să petrec timp în compania lor, fapt pentru care umila-mi gospodărie este disputată de Kirb, Miarys şi Mioja.
Ihrielle – who has written 358 posts on Kirb's Crib.
Omul cand se trezeste chiar e mai inalt cu cativa mm fata de momentul cand s-a culcat. Asta datorita gravitatiei care il comprima in timpul zilei.
Si nu am scornit eu asta.
Deci nu mi s-a parut 🙂
…ooo, fain , judecand dupa aceeasi observatie corecta inseamna ca eu noaptea ma mai subtiez un pic ( tare as vrea sa le dau peste nas celor ce-mi zic ca am inceput sa fac burta 🙂 ) … iubesc ideea asta … deci noaptea ma mai inalt si ma mai “ductilizez” un pic ?…:) … si ma mai intrebam de ce imi e asa draga noaptea :)) …
AP, pe langa argumentele de ordin practic (inaltat, slabit etc.) noaptea este indragita si pentru ca: atunci toate pisicile sunt negre, ea insasi este un sfetnic bun, dar si unul mincinos care ne lasa sa credem toate fantasmagoriile 🙂
Dimineata, insa… este un fel de Der Morgen Danach generalizata.
angel in tzara liliputanilor ;))
Angel in corporatia balaurilor 😛