O oarecare stare

De câteva luni am o stare generală aparte: mă simt foarte obosită, sunt apatică, manifest o evidentă lipsită de chef şi de interes pentru mai tot ce mişcă, am îndelungi stări de somnolenţă pe care reuşesc să le alung (temporar) numai ciupindu-mă cu putere de mâini, nu reuşesc să mă concentrez şi, de parcă toate astea nu mi-ar fi de ajuns, îmi simt ochii ca şi cum glandele lacrimare ar secreta cioburi şi nicidecum apă cu sare. 

Pot băga mâna în foc că nu este somnul cauza pentru că sunt genul de om care, dacă nu are nicio grijă sau problemă pe suflet, adoarme cum pune capul pe pernă şi nu s-ar trezi nici dacă la doi paşi de el cinci sute de cavaleri înzăuaţi şi împlătoşaţi s-ar duela cu săbiile. Iar eu, în cele două luni de când m-am mutat la casa mea nu prea am avut de ce mă răsuci noaptea în somn, exceptând vreo câteva daţi când am fost profund îndreptăţită: prima noapte pe care am petrecut-o doar cu Kirb, într-o casă complet străină, aproape nemobilată, dar plină de cutii şi cu nişte umbre reflectându-se în oglinda de la baie; la vreo două săptămâni au urmat câteva dimineţi în care mă trezeam cu o rază de soare fix pe faţă (am rezolvat problema cu nişte mutări de mobilier şi o perdea), după care s-au succedat vreo trei nopţi cu ploi torenţiale în care alergam prin balcon cu găleţi, ligheane şi cârpe uscate (şi asta-i aproape rezolvată) după episdul cu pseudo-victima colaterală.
Consum fructe şi legume, beau doi litri de apă, merg pe jos cel puţin o jumătate de oră zilnic. Sport nu îndrăznesc să fac pentru că ştiu că după orice tentativă de genul, sunt complet epuizată şi nici decum mai energică şi mai plină de viaţă. Însă încerc să suplinesc absenţa acestuia prin mişcare de orice tip.

Am fost şi la medic, i-am povestit toată tărăşenia, el m-a consultat şi, mulţumit tare, mi-a zis că n-am nimic. Mi-a dat să fac nişte analize (pentru săptămâna viitoare) şi asta a fost totul. Câteva zile, probabil molipsită de atitudinea optimistă a medicului, m-am simţit mai bine, după care iar m-au apucat stările de oboseală. Am constatat astfel că în week-end organismul meu pare să-şi reintre în normal, pe când în timpul săptămânii are tot mai multe erori de funcţionare.

Ieri seară am ajuns acasă pradă stării (deja familiară) de somnolenţă, la care se adăugase o infamă durere de ochi, într-atât de puternică încât primul lucru pe care l-am făcut odată intrată pe uşă, a fost să mă trântesc în pat. Aş fi vrut să dorm, să ies din starea mea de zombie, însă îmi era imposibil. În schimb, faptul că-mi ţineam ochii închişi îmi calmase durerile şi îmi adusese o oarecare limpezime în gândire. Am stat aşa, întinsă în pat, aproape o oră, frământându-mă că pierd vremea nefăcând nimic (aş fi putut să-mi pun ordine în gânduri, de exemplu, însă nu simţeam că aş avea nevoie de asta).

Trebuia, dar, să fac ceva ca să nu rămân cu gustul amar al timpului irosit, aşa că am început să mă gândesc la ce aş putea eu face în timp ce stau în pat cu ochii închişi. Am început prin a trece în revistă toate activităţile mele preferate şi mi-am dat seama că nici una nu aş putea-o face în acest răstimp: n-aş putea citi, n-aş putea mărgeli, n-aş putea face poze, n-aş putea juca Scrabble şi nici nu m-aş putea juca vreun alt joc. Ce-i drept, dacă aş renunţa la condiţia “stat în pat”, m-aş putea plimba prin parc sau pe munte sau printr-o pădure, însă nimic din toate acestea nu ar avea vreun rost dacă n-aş avea cum să văd.
Atunci am început să mă întreb cum ar fi dacă într-o zi nu aş mai putea deschide ochii deloc sau, dacă aş reuşi s-o fac totuşi, să nu mai pot vedea nimic. Cum aş putea oare  să accept o lume fără lumină, fără culori, fără chipul celor dragi, primind în schimb doar un contur pe care să-l descoper pe pipăite, în întuneric. Nu aş mai putea munci, nu aş mai putea scrie, nu aş mai putea găti, nu aş mai şti cine sună la uşă doar uitându-mă pe vizor, nici măcar nu aş mai putea ieşi din casă singură. Cum ar fi, oare? Îngrozitor? Trist? Tragic? Sfârşitul? Sper să nu ajungă nimeni s-o afle vreodată.

În rest suntem bine, iar Kirb a mai slăbit un kilogram şi acum arată incredibil de suplă fără bucata aia de piele care atârna până aproape de pământ.

M-am născut om şi am crescut robot. În prezent mă străduiesc să ajung în punctul din care am plecat. N-am reuşit în totalitate, însă cred că sunt pe drumul cel bun.

Când îmi explorez latura non-robotică, îmi place: să citesc şi să scriu, să croşetez şi să fac diverse obiecte “de mână”, să urc pe munte şi să înot în mare, să joc jocuri de societate.
Nu am uitat nici de micii mei prieteni cu blană, pisicile. Îmi place să petrec timp în compania lor, fapt pentru care umila-mi gospodărie este disputată de Kirb, Miarys şi Mioja.

Ihrielle – who has written posts on Kirb's Crib.


10 thoughts on “O oarecare stare

  1. ggl

    Vezi ca ceva cunostinta a descoperit ca are nustiuce boala autoimuna dupa ce a ignorat cativa ani problema cu starea de oboseala.

    Poti incerca sa schimbi locul patului. Cica sunt niste linii de camp geomagnetic, linii Hartmann le zice, iar daca ai patul la intersectie de linii din alea e bai. Nu stiu cat de stiintifica e chestia, pentru ca are o gramada de elemente de pseudostiinta şi-mi pute de la o milă, insa nu pot sa corelez starea decat cu mutatul in noua casa deci cu poziţia patului in care dormi.

    http://natural-health-calgary.com/geobiology-2/hartmann-lines/
    http://thegeomancer.netfirms.com/geopathicstress.htm

  2. Teodora

    Varianta cu orbirea e cât se poate de sumbră.
    Mai ales că situaţia unui orb care a văzut cândva e mult mai tragică (nu?) decât a orbului din naştere (care n-a văzut niciodată, care nu ştie ce a ratat).
    Dar n-ar fi mai bine să alungi asemenea gânduri?
    Viziunile roz asupra vieţii duc la rezultate mai bune privind psihicul şi sănătatea în general decât cele negre şi vineţii.
    Iar Kirb poate să te ajute, pun pariu! 🙂

  3. Ihrielle Post author

    Ana, promit sa ai exclusivitate 😛

    ggl, nu cred ca are legatura cu mutatul pentru ca starea asta o aveam dinainte (am presupus ca are legatura cu strasul credit/casa/mutat), apoi, dupa ce s-au mai asezat cu toatele cat de cat, am avut trei amplasari ale patului in trei zone diferite ale camerei 🙂
    Cat despre maladii, un coleg cu “simptome” similare cu ale mele a descuperit ca are Lyme (http://ro.wikipedia.org/wiki/Boala_Lyme). Pentru asta voi face niste analize in august. In

  4. arici pogonescu

    oboseala ar putea fi de la stresul serviciului de zi cu zi , trebuie gasit ( regasit ) un motiv placut pentru a merge acolo ( in afara obligatiei de a o face ) . iar ( in cunostinta de cauza ) despre furerea ochilor trebuie neaparat sa mergi la un medic oftalmolog specialist ( slava domnului avem cativa in bucuresti ) . in legatura cu lasarea noptii vesnice nu-i cazul sa te gandesti ( cel putin nu des ) iti faci rau singura si nu-i cazul – ba chiar din contra . si sa nu uit , mai pune Kirbul la treaba , el te poate ajuta sa alungi oboseala , stresul , gandurile cenusii ori negre . chiar daca uneori ti le inlocuieste cu mici stari de iritare :))

  5. Ciobanul Aviator

    bolile autoimune au toate cam aceleasi simptome iar oboseala cronica nu e neaparat semn de boala decat daca apare subit si fara un factor declansator real.
    noroc ca platim cotizatii lunare la sistemul de sanatate si in caz de ceva nu trebuie sa platim nimic din buzunar ca se ocupa statul de insanatosirea noastra!:p

  6. Ihrielle

    Teodora, nu era nici un gand sumbru, doar ca am profitat un pic de conjunctura pentru a medita un pic asupra subiectului “orbire”.
    Kirb ma ajuta in felul sau, insa nu este facut din cofeina :))

    AP, sa stii ca stresata nu sunt. Fac tot posibilul sa privesc partea plina a paharului si, de cele mai multe ori, reusesc. Probabil ca si organismul meu, urmand procesul de imbatranire, o fi inceput sa scartaie. Poate ca nici eu nu pot tine pasul cu agitatia din jur, devenind anacronica si obosita :))
    La oftalmolog am programare vinerea viitoare.

    Ciobane, heh. Inca o data: bolnavul de cancer vs. gravida. Il lasam sa moara pe primul ca avem in locul lui boracul, viitorul tarii.

  7. ggl

    Stai des direct pe iarbă? La umbră?

    Ştiu ce-i aia boală Lyme. Borellioza e destul de greu de diagnosticat şi are efecte autoimune pe termen lung dacă nu e tratată. De regulă dacă eşti muşcat de căpusă ţi se prescrie tratament cu antibiotice (doxiciclină, amoxicilină sau macrolide) just in case.

  8. Ihrielle Post author

    ggl, nu mai departe de week-end am stat pe iarba, la umbra.

    AP, zic sa le transmiti aceste sfaturi si domnilor facatori de legislatia muncii, sa mareasca numarul de zile de concediu 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


css.php