Tricoul cu Anthrax

tricou_formații

Primul tricou cu formații mi l-am cumpărat pe la sfârșitul clasei a IX-a, dintr-un magazin de covoare din Buzău. Intrasem cu o colegă să căutăm nu-știu-ce accesorii pentru perdele când am văzut, pe o margine a tejghelei pe care de obicei erau expuse traverse, mochete și preșuri cu model „persan”, câteva tricouri negre imprimate cu scheleți, cranii, fața lui Kurt Cobain și/sau ceva scris cu font dubios și cruci întoarse intercalate printre litere. Read more


Doruri de toamnă

doruri-de-toamna

Mi-e dor ca adevărul să se recunoască în oglindă, nu doar să se lase înţeles din priviri.

Mi-e dor de oameni curajoşi când mă tem şi de oameni și-atât când nu mai cunosc frica.

Mi-e dor de ieri, de acum un an, de ultimul secol, de întregul timp care a trecut de la facerea lumii.

Mi-e dor să pun capul pe pernă şi să adorm sub stele, întâmpinând nemărginirea cu o lacrimă.

Mi-e dor de linişte, nu de tăcere. Şi de vremea deciziilor înţelepte.

Și, toamnă, mi-e dor să-ţi aud paşii pe treptele caselor în care n-am apucat încă să locuiesc,

Mi-a lipsit prea mult timp zgomotul de fond.

 

Sursa foto



Everest: „Pentru că este acolo”

De ce unii își riscă viața pentru a pune piciorul (și un steguleț) în vârful unui munte recunoscut pentru capriciile lui?

De ce se încăpățânează să urce până acolo dacă știu că este pericolos? La ce le trebuie toată bătaia aia de cap? Bani cheltuiți pe echipament, timp pierdut, probleme cu sănătatea, riscuri asumate și neașteptate? Ce este așa fascinant acolo, în vârf?

Peisajul? Păi, ăla se poate vedea și în poze, ar spune unii.

everst_top

Read more


Doruri și dureri de dors

De jumătate de an îmi propun să reiau scrisul pe blog, amăgindu-mă cu plecările care mor să se regăsească în niscaiva povești în poze, cu evenimentele care încep să se estempeze înspre uitare, cu pisicile care îmi pot ține Mâțoidul viu timp de zece ani, cu devenirile pe care uneori simt nevoia să le urlu și celorlalți, numai așa ca să aibă și ei prilej de bârfă, dar abia dacă reușesc să mă mai loghez în admin în zilele acelea. Fac asta mai mult ca să nu-mi uit parola.
Și să fac update la pluginuri (mare noroc că WordPress-ul se updatează automat).
Să mai scriu două-trei cuvinte la drafturile vechi.
Să mai încep altele noi, deși știu că nu le voi publica vreodată. Nici măcar nu le voi termini.
Să ezit în preajma butonului de Trash și să mă răzgândesc din nou, lăsând jumătățile de cuvinte să se descompună cu totul.

A devenit trist aici. Văd când am scris ultima dată ceva cap coadă și mi se golește inima de sânge.
Am făcut urât și rău să las să pustiul într-un astfel de loc. Îmi plăcea blogul ăsta odată, acum parcă nu mai este al meu. Atât de străin încât nici cuvintele nu mi le mai recunosc. Va trebui, deci, să îl re-învăț. Sau să mă învețe el pe mine.
Din cuvinte putem orice.


css.php