O plimbare pe “Strada Sardinelor”

Primul contact cu John Steinbeck l-am avut abia când am pornit într-o plimbare pe Strada Sardinelor; şi asta graţie cadoului de Crăciun primit de la “colega de autobază”.
De faimosul scriitor american auzisem încă din copilărie, însă numele său a început să mi se întipărească tot mai adânc în memorie abia când colega mea de bancă din liceu, care citise Iarna vrajbei noastre şi încă un alt roman al cărui nume îmi scapă acum, nu s-a declarat prea impresionată de scriitura lui. De atunci am dezvoltat un fel de fascinaţie timidă pentru opera lui Steinbeck, alimentată de frustrarea de a fi cumpărat şi pierdut, la distranţă de numai câteva ore, Oameni şi şoareci.

– Crezi că un dinte fals poate fi otrăvitor, Doc?
– Îmi imaginez că tot ce iese din gura unui om poate fi otrăvitor.

Strada Sardinelor (Cannery Row)  este nu doar o lectură, ci o un adevărat univers al bonomiei restrâns la dimensiunile unui maidan. Tot cuprinsul său este înconjurat de o lumină fină asemănătoare cu cea a orei perlate – momentul magic al dimineţii; de un nimb de ingenuitate ce pare să transpară din înseşi personajele care o populează: hazliul Lee Chong – proprietarul băcăniei în care găseşti absolut orice; singuraticul Doc – directorul Laboratorului de Biologie, înţelegător şi înţelept;  simpaticul Mack şi trupa sa – bărbaţii din Palatul azil de noapte pentru care libertatea şi utilitatea socială au o altă însemnătate decât  pentru ceilalţi locuitori ai Străzii Sardinelor. Aceştia din urmă m-au dus cu gândul la potlogarii din Viţelul de Aur, iar Mack ne face să ne întrebăm: dacă nu cumva ar fi fost botezat Ostap Bender, în eventualitatea în care s-ar fi născut în URSS.

– Pun pariu că Mack ar fi putut să fie președintele Statelor Unite dacă ar fi vrut.
– Și la ce i-ar fi folosit? întrebă Jones. N-ar mai fi avut parte de nici un pic de distracție.

Acestora li se adaugă multe alte personaje cu caracter episodic, dar menite să întregească atmosfera lejeră, de vacanţă de vară nostalgică: Dora, matroana bordelului Ursul cu Steag; Henri,  autointitulatul pictor care îşi dovedeşte măiestria în construcţia bărcilor; Mary, femeia pasionată de petreceri.

După-amiezile când Tom era la muncă, Mary organiza uneori ceaiuri pentru pisicile din cartier. Pe un taburet aranja ceșcuțe și farfurioare de jucărie. Apoi aduna pisicile, și de pisici Strada Sardinelor nu ducea lipsă, cu care purta conversații lungi și detaliate.

Chiar dacă acţiunea romanului este una dintre cele mai banale – locuitorii unei străzi organizează în secret o petrecere în cinstea lui Doc – Strada Sardinelor este o experienţă plină de savoare, condimentată cu umor şi întâmplări insolite.

Steinbeck, John, Strada Sardinelor, Polirom, 2010, 232 pag.
Nota mea: 8,36

• ← Bilanţ de călătorie în cifre şi nume
• Planul A: “La casa mea” →