Poveşti bulgăreşti: Veliko Târnovo
Nimeni nu ştie cum se face, dar în ultima vreme timpul pare să se fi comprimat într-o sferă într-atât de mică şi grea, încât rareori mai rămâne loc şi de povestit. Din fericire, din când în când, redescopăr instrumentarul potrivit autopsierii clipelor.
Au fost trei zile petrecute nu prea departe de casă, pe dealuri înverzite sau, dimpotrivă, făcute din roci dure şi sterpe. Sau printre case vechi, năpădite de ierburile timpului, la căpăt de străzi înguste şi firme de tablă scrise ciudat. Iar zidurile erau din piatră veche, cu firimituri de pământ printre dalele neregulate.
Centrul vechi
Stradă din centrul vechi
Acolo erau şi pisici – cu sutele şi miile – cu blănuri bogate şi mieunături ciudate, ce păreau a fi, însă, pe limba lor; a celor cu nume de salată. Poligloate sau nu, ca adevarate membre ale triburilor de pe acoperişuri, micile feline clipeau indulgent din ochi la auzul uzualului “pis!”.
În faţa hotelului ne aştepta o pisică
Mai târziu, străzile nu ne-au mai părut deloc înguste, mirosul de piatră lunecoasă nu ne mai îmbia şi nici pisicile nu ne mai aţineau calea pentru a le mângîia. Această veche aşezare antropică, devenise deja o hală mare şi mucedă din care răzbătea o istorie haotică.
Prin centrul vechi
Atunci ne-am luat boccelele şi le-am umplut cu poze de stânci înalte şi am pornit în căutarea lor. Am urmat poteci înguste, cu scări de lemn sau valuri de pământ, îmbrăţişând mărăcini morocănoşi şi ierburi ude. Prin canioane am cutreierat, ascultând apa căzând. O dată la Hotnitsa şi o altă dată la Emen.
Pod peste Yantra
La Hotnitsa am servit drept ţintar unui perseverent ţânţar şi familiei sale care ne-au însoţit cale de mai mulţi paşi, până când ni s-a înfundat tuturor – nouă drumul şi lor aspiratorul. Dar măcar ne-am convins că potecile bulgăreşti sunt cam ca unii oamenii: îşi schimbă des direcţia, dar tot nu ajung nicăieri, obligându-te să faci cale întoarsă.
După o asemenea amăgire, am pornit a doua zi spre Emen, gândind că ar fi timpul să avem şi o altă perspectivă, de la o mai mare înălţime. Nu mică ne-a fost, însă, mirarea când ne-am pomenit în faţă cu zborurile coborâte la odihnă – asta ca să nu spunem lucruri necuviincioase despre neprihăniţii fluturi.
Dar Emen era, în fond, un canion balcanic şi asta l-a costat mai multe rânduri de scări şi podeţe din lemn, aflate într-o condiţie îndoielnică. Ne-am îndoit şi noi frustrarea bulgar-muntoasă, ceea ce ne-a amintit de draga noastră ţară după care ne mistuiam de dor în secret după casă, după copii, după mâţe, fiecare după puterile sale. Las’ să se mai bulgărească şi alţii prin ţara bulgărească.
M-am născut om şi am crescut robot. În prezent mă străduiesc să ajung în punctul din care am plecat. N-am reuşit în totalitate, însă cred că sunt pe drumul cel bun.
Când îmi explorez latura non-robotică, îmi place: să citesc şi să scriu, să croşetez şi să fac diverse obiecte “de mână”, să urc pe munte şi să înot în mare, să joc jocuri de societate.
Nu am uitat nici de micii mei prieteni cu blană, pisicile. Îmi place să petrec timp în compania lor, fapt pentru care umila-mi gospodărie este disputată de Kirb, Miarys şi Mioja.
Ihrielle – who has written 358 posts on Kirb's Crib.
Frumos! O adevarata Sighisoara a bulgarilor, poate mai frumoasa chiar ca Sighisoara noastra. Mai mai ca-mi pare rau ca n-am ajuns si eu pe acolo. Eh, poate data viitoare 😀
Nu înţeleg de ce sunt comparate unul cu celălalt. Mie nu prea-mi pare că seamănă între ele; în niciun caz Veliko nu găzduieşte locuitori în sânul cetăţii sale. Dar poate că sunt alte criterii, totuşi.
Păi, îţi pare rău sau nu?
Asta am observat si eu la Sigisoara, cetatea era locuita. Sunt curios daca locuitorii cetatii erau descendenti din mestesugarii de pe vremuri.
Cand va aparea inca o oportunitate de a vizita Veliko Târnovo n-am s-o mai ratez. 😀
Locuitorii căreia dintre ele?
Dacă mai apare…
incredibili fluturii aia 😀
Da, şi pe mine m-au uimit.
Welcome Mîţa e cea mai tare!
Evident. Are atitudinea mâţistică potrivită. Plictisită. Bulgărită 😛
Zău dacă nu-mi vine să fac un sondaj cu “Ce poză vi se pare mai tare şi mai mare?”
Tot mai frumoase-s mâţele româneşti.
Cea pe care ai văzut-o nu era decât cea mai urâtă dintre cele bulgăreşti. Bătrână şi jigărită, dar cu o expresie caracteristică.
Dar, na, presupun că şi la pisici este aceeaşi treabă ca la femei: trebuie să fie o naţionalitate mai drăcoasă :p
“Cea pe care ai văzut-o nu era decât cea mai urâtă dintre cele bulgăreşti.”
Vezi! Asta înseamnă marketing!
Uhm… trebuie să recunoaștem că mâțele sunt punctul forte al bulgarilor; cel puțin din punct de vedere cantitativ.
…hmmm … esti primul om care spune ca nu ( cel putin cantitativ :))) ) castravetele este punctul forte al bulgarilor …:)
Pai daca nu se plimbau castrevetii pe strada… am vorbit si eu de ce am vazut
…apropo … salutari de la Vasile et company … 🙂
Compania ar merita sa ajunga prin paginile preamodestei noastre reviste cu pisici.
Salutari si dumnelor 😀
Multumesc pentru fluturi. Aici au fost totusi mai multi deci si o prada mai usoara pentru aparatul foto.
Cu mare placere, mai ales ca pregatesc eu ceva 😀
ce faţă de guvernantă severă are pisica
Păcat că nu se vede ce fețe aveam noi când am văzut ce stil de guvernare avea. Mai că nu ne-a pus să ne ștergem picioarele înainte de a intra.
şi-a lins aluziv o lăbuţă? 🙂
… și ne-a extras abuziv tot salamul din mânuță. Fără „atenții”, cică :-<