Scenarii proaste vol. I
Fiindcă afară ninge atât de frumos, cu fulgi mari, groşi cât degetul, încât gândurile îmi zboară la unicorni şi vin fiert, zic că este timpul pentru un scenariu prost, de sezon.
(sursa)
În Cora, fix după Crăciun, valsam alene cu un cărucior (dintre cele mici) printre rafturile cu detergenţi şi produse de curăţare. Culoarele erau aproape pustii, puţin mai încolo un cuplu tânăr studia de zor copleşitoarea ofertă de hârtie igienică iar de deasupra capetelor noastre se auzea Adeste Fideles – Venite Adoremus în interpretarea lui Pavarotti. Frumos, calm, plăcut, ca o cină intimă în familie – într-o familie de bun gust şi bun simţ. Şi cum valsam eu cu căruciorul meu – un pic cam şleampăt pentru impresie artistică – lăsând vocea lui Pavarotti să mi se strecoare prin urechi şi de acolo să mi se scurgă, ca o picătură caldă de Boramid, până în Melcul Cohlear, imaginaţia începe să lucreze.
Mai întâi văd pereţii zugrăviţi recent în alb strălucitor cu ioni de argint, bradul cocoşat sub greutatea ornamentelor cu îngeraşi circumscrişi în globuri aurite, candelabrul ce presară o lumină discretă peste platourile şi platouaşele ce asudă nerăbdătoare pe masa îmbrăcată în catifea verde. Apoi, în cadru îşi fac apariţia cei doi părinţi şi copiii lor încă neajunşi la pubertate. Stau înfipţi în jilţuri din lemn masiv tapiţate într-un verde cu un ton mai deschis decât cel al feţei de masă şi discută între ei cu voce joasă. Îşi zâmbesc. Tacâmurile se ating delicat de marginea farfuriilor, bucăţelele de friptură se topesc sub asaltul glandelor salivare. Cârnaţii suspină prin toate încheieturile retezate, vinul se rostogoleşte în paharele pântecoase, cu picior, murăturile fac pluta într-un sos dulce-acrişor – 1 L de oţet la 4L de apă, 4 linguri de zahăr şi 4 de sare grunjoasă. Iar peste toate acestea, vocea lui Pavarotti, rotunjind cu poftă magicele cuvinte “Venite Adoremus Dominum”, se întinde ca o pătură călduroasă.
Este perfect, o să ziceţi, prea frumos să fie adevărat. Şi, într-un fel, aşa este.
Uşa se izbeşte de perete, desprinsă din balamale, şi totul în jur începe să se prefacă în cioburi. Două mitraliere curăţă totul, căţăind neobosite. Bucăţi de porţelan chinezesc de cea mai bună calitate zboară pe deasupra capetelor decorate cu gloanţe de 7 şi ceva.
Apoi uşa se închide la loc.
Este un clişeu, l-am mai văzut undeva sau poate am citit ceva similar într-o carte, nu ştiu exact, dar tabloul îmi este extrem de familiar. Trebuia să scriu despre el ca să-mi dea pace.
M-am născut om şi am crescut robot. În prezent mă străduiesc să ajung în punctul din care am plecat. N-am reuşit în totalitate, însă cred că sunt pe drumul cel bun.
Când îmi explorez latura non-robotică, îmi place: să citesc şi să scriu, să croşetez şi să fac diverse obiecte “de mână”, să urc pe munte şi să înot în mare, să joc jocuri de societate.
Nu am uitat nici de micii mei prieteni cu blană, pisicile. Îmi place să petrec timp în compania lor, fapt pentru care umila-mi gospodărie este disputată de Kirb, Miarys şi Mioja.
Ihrielle – who has written 425 posts on Kirb's Crib.
E prea barocă descrierea de la început, n-am răbdare s-o parcurg.
Nu pot să cred că tocmai tu nu ai răbdare să citeşti aşa ceva. Să înţeleg că dacă aş scrie un roman te-aş pierde ca cititor? 🙂
am vazut candva un film cu un pianist impuscat in timp ce canta la pian. alb negru, vazut la cinema, doar scena aceasta mi-e intiparita in minte. nu imi amintesc nimic altceva 🙂
cred că toţi suntem bântuiţi de tot felul de imagini pe care nu le putem încadra într-un context.
dar asta cu familia nu îţi pare cunoscută, nu?
Mda. Mai ales din cauza clişeului victorian de la început. Hmm mi-am adus acum aminte că am văzut o carte de Matei Vişniec doar cu începuturi de romane. Asta.
Ştiu că este clişeu, dar simţeam nevoia să trag cu mitraliera în el.
Şi cu ocazia asta mi-ai amintit să mai fac şi eu o comandă la Polirom că s-a făcut anul de la ultima