Shoppingul (e) deprima(n)t şi o ţâră de mov

Astăzi. Altă zi, altă stare. Nimic, mai exact.

Nu ştiu cât timp a trecut de când m-am simţit ultima dată aşa. Era ca şi cum aş fi căzut într-un puţ adânc, săpat la mii de metri adâncime sub pământ, fără a avea vreo rană: deşi aveam agilitatea şi ambitia obişnuite, nu puteam escalada pereţii înalţi şi abrupţi. Oboseala care mă cuprinde după efortul de a evada. Aşteptarea. Nu. Acţiunea.

Râs, dans, alergări dupa autobuze în care nu urcăm niciodată. Apoi sună telefonul: nu este nimeni şi nici nu răspund. Râdem din nou, dar de astă dată la aceeaşi glumă; este diferit. Răspund acuzaţiilor de răutate gratuită cu câteva seturi de palme imorale. Refuz să adorm; prefer să rătăcesc.

Într-o plictisitoare după-amiază, în care încercam să-mi mobilizez forţele generatoare de distracţie în direcţia mult râvnită, mi-am adus aminte de sugestiile terapeutice ale unei prietene cu doctorat în shopping: “când sunt deprimată, mă duc la cumpărături”. Eu nu. Nu sunt depresivă, deci nu am ce trata.

Decid în pripă că cea mai sigură cale de scăpare este fuga. Cobor în viteză cele opt etaje care mă despart de unanim recunoscuta realitate. Nici nu apuc să mă adaptez acesteia, că dau cu ochii de cei doi feţi-frumoşi, care se afişau in mod alternativ-obsesiv, legaţi la stâlpii infamiei de iluminat. Îi privesc cu intensitate şi arborez privirea mea admirativă: ochii iesiţi din orbite, gura căscată, mâinile strânse una-n cealalată, unghiile înfigându-mi-se în carne, scuip în sân şi grăbesc pasul.

Intru în primul magazin şi mă uit dupa pradă: într-un colţ se înghesuie câteva umeraşe. Zgâlţâi anemic vreo două dintre ele; deja sunt plictisită. Plec. Un specialist mi-ar spune că nu sunt suficient de deprimată.

Ajunsă afară, mai privesc un pic la cei doi protagonişti masculini din “O floare şi doi grădinari”; acum îmi zâmbesc din două poze diferite. Mă gândesc să pun una sub pernă, iar pe cea mai reuşită s-o înrămez. Prostii… mă refugiez în următorul magazin, care arată mai degrabă a muzeu: toate produsele par neatinse şi de neatins. Aşa şi rămân, în timp ce fac cale întoarsă către ieşire.

Cu acelaşi entuziasm molipsitor, mai deranjez din lancezeală încă vreo câteva vânzătoare. Nu-i bai, oricum nu stau mult. Din ultimul magazin reuşesc să ies la fel de repede, însa pentru a nu mă întoarce singură acasă, extrag o bluză. E mov… ca şi altele care ma aşteaptă închise în dulap, la întuneric.

O aduc acasă şi încerc să o integrez în peisaj. Ea se confundă cu el şi rămâne aşa până dimineaţa. Încă buimacă, o privesc şi încerc să-mi dau seama dacă-mi place sau daca mi se potriveşte măcar. Nu reuşesc; n-am încercat-o încă. O arunc în coşul de rufe. Cumpărăturile mă deprimă, deşi relaţia cauzală ar trebui să lucreze în sens invers.

M-am născut om şi am crescut robot. În prezent mă străduiesc să ajung în punctul din care am plecat. N-am reuşit în totalitate, însă cred că sunt pe drumul cel bun.

Când îmi explorez latura non-robotică, îmi place: să citesc şi să scriu, să croşetez şi să fac diverse obiecte “de mână”, să urc pe munte şi să înot în mare, să joc jocuri de societate.
Nu am uitat nici de micii mei prieteni cu blană, pisicile. Îmi place să petrec timp în compania lor, fapt pentru care umila-mi gospodărie este disputată de Kirb, Miarys şi Mioja.

Ihrielle – who has written posts on Kirb's Crib.


4 thoughts on “Shoppingul (e) deprima(n)t şi o ţâră de mov

  1. Ihriel

    De cele mai multe ori, depresia ma apuca imediat ce trec pragul magazinului. Si cum nu sunt decat un aspirant la rangul de masochist pe plan sentimental, ies aproape imediat. Asa ca portofelul este mai fericit ca posesorul 😛

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


css.php