Last stop: Vârful Omu

Anul ăsta a fost mai sărac în plimbări decât toţi cei patru ani de facultate însumaţi, perioadă  în care am fost exemplul tipic de student fără bani. Atunci aveam o scuză, acum nu ştiu ce s-a mai întâmplat. Comoditate? Probabil. Lipsă de entuziasm? Da, asta da; m-am cam săturat să fiu singura persoană care se implică în stabilirea unui traseu, în alegerea unei destinaţii, în organizarea pregătirilor, pentru ca apoi tot eu să fiu acuzată că a fost prea lung, prea scurt, prea greu, prea mult soare, prea prea prea… Aşa că uneori prefer să rămân acasă.

Din fericire, săptămâna trecută am ajuns la sentimente mai bune, astfel încât în week-end am fost în prima mea tură după doi ani (!). Cum am dus din greu dorul de munte, dureri de umeri şi călcâie pline de băşici, am zis să nu ne încurcăm în detalii şi să punem în spinare şi un cort. Pe principiul face bine la moral şi întăreşte organismul. Iar ca să fie treaba şi mai bună, am pornit frumuşel din Buşteni pe Valea Cerbului. La intrarea în traseu scria 5 1/2-6 ore. Noi am făcut 7, cu poticneli, dureri şi promisiuni solemne de tip “eu nu mai fac de-astea”. Probabil că dacă n-am fi avut tot calabalâcul în spate am fi făcut 5 ore.

La Omu am pus cortul cu greu din cauza vântului şi a experienţei uni-anuale pe care o avem cu obiectul respectiv. În cort era adăpost şi cald, dacă te băgai în sacul de dormit îmbrăcat adecvat. Eu am uitat să fac asta de la bun început, aşa că am dârdât niţel până m-am prins că nu am şosete în picioare şi nici căciulă pe cap. Afară vântul şuiera de am crezut că ne va zbura folia de pe cort şi am adormit sperând să nu plouă peste noapte. Dimineaţa m-am trezit dintr-un vis cu subiect SF bâzâită de o gânganie pierdută între foliile cortului. Mi se părea că dormisem ani lungi şi fericiţi. Iar peisajul pe care-l vedeam din buza cortului  îmi tăia răsuflarea…

       Aici ar fi trebuit să fie o poză pentru exemplificare, însă nu am plecat cu aparate foto la noi. Ar fi fost nişte greutăţi în plus la samarele pe care le-am cărat.

Duminică am luat calea Babelor, cu gândul să mâncăm o ciorbă şi să o pornim mai departe spre Sinaia. Ne-a ieşit după vreo două ore şi părea că totul va merge strună. La Babele, însă era o mare pantofăreală de maşini care ridica tot praful din jur. Cumva am reuşit să pierdem marcajul spre Piatra Arsă, aşa că am pornit-o pe drumul de maşini. Noi şi cinci mii de oameni cu petul de bere în mână. După o oră de chin am ajuns la “cabana” cu pricina, însă, descurajaţi de maşinile scumpe şi aspectul pretenţios al clădirii, am renunţat la ideea de a ne reface stocurile de apă.
Am pornit spre Poiana Stânii. Pe drum am fost depăşiţi de două călugăriţe care, în hainele lor largi, erau mai agile decât noi. La mine începuseră deja să se resimtă cele trei luni de mers liniştit în sandale: câte o bucată de “carne vie” cât o monedă de 50 de bani la fiecare călcâi şi câte un hematom la fiecare deget mic. Coborât, urcat, mers pe plat… toate astea îmi sunau a tortură. Iar rucsacii ne apăsau tot mai grei pe umeri…

Din Poiana Stânii, am continuat coborârea spre Sinaia. Regretam că nu am facut autostopul până în oraş (aşa cum au procedat cele două călugăriţe), însă ne-am amăgit cu ideea că oricum nu ne-ar fi luat nimeni aşa prăfuiţi şi împuţiţi cum eram (da, statul la cort într-o zonă unde nu există un izvor poate face asta unui om). Şapte ore jumătate a durat toată tărăşenia, punând la socoteală şi popasurile mai lungi decât în prima zi. Măcar am avut norocul de a prinde trenul la minut, mulţumită casierei.

Seara târziu am ajuns acasă pentru duş şi odihnă. Nu ştiu cum se face, dar după ce mi-am curăţat şi ultimul fir de praf de pe faţă, mi-a cam pierit somnul. Semănam cu racul din visul meu SF de la Omu.

Sfârşit

Buşteni-Valea cerbului-Omu (campare) – Babele – Piatra Arsă – Poaian Stânii – Sinaia

M-am născut om şi am crescut robot. În prezent mă străduiesc să ajung în punctul din care am plecat. N-am reuşit în totalitate, însă cred că sunt pe drumul cel bun.

Când îmi explorez latura non-robotică, îmi place: să citesc şi să scriu, să croşetez şi să fac diverse obiecte “de mână”, să urc pe munte şi să înot în mare, să joc jocuri de societate.
Nu am uitat nici de micii mei prieteni cu blană, pisicile. Îmi place să petrec timp în compania lor, fapt pentru care umila-mi gospodărie este disputată de Kirb, Miarys şi Mioja.

Ihrielle – who has written posts on Kirb's Crib.


8 thoughts on “Last stop: Vârful Omu

  1. DarkClaudS

    Cum, fara poze? Ma suprinde faptul ca mai mereu avem experiente similare. Eu pe 20 am fost pe un traseu de 13 ore dupa care am hotarat ca nu mai merg niciodata pe munte, ca nu mai planific niciodata iesiri ca sa fiu acuzata de orice merge prost si mai ales am decis ca nu mai car niciodata aparatul foto care a fost mai greu decat o piatra de moara. Toate hotararile astea au fost abandonate dupa ce am ajuns acasa si m-am odihnit suficient asa ca abia astept urmatoarea iesire.

  2. Ihrielle Post author

    Ar fi vreo doua poze facute cu telefonul si niste filmari cu tableta. Nu stiu cum au iesit, ca nu le-am facut eu 🙂

    Pai… as pleca si maine (azi nu pot ca ma chinuie calcaiele si febra musculara). Partea proasta este ca am avut un traseu rezonabil pe care l-am stricat carand cort si saci de dormit. Se putea si altfel, stiu, dar nu prea ma trage ata sa dorm intr-o cabana langa care nu este nicio sursa de apa… Plus ca ador sa innoptez in cort (probabil am stofa de homeless
    Eu nu regret, dar altcineva sigur ma injura si acum, mai ales ca amenintarea de a nu mai merge niciodata pe munte cu mine a sunat destul de serioasa.

    Sunt un pic dezamagita pentru ca am impresia ca, oricat m-as stradui, nu mai fac lucrurile bine. Fie nu le fac eu bine, fie nu le fac cu cine trebuie (ceea ce e mai grav).

  3. Costin

    Lasa ca organizez eu o tura “de toamna” undeva spre sfarsitul lui septembrie (sa apara culorile tomnatice la munte).
    Deja am in minte un traseu accesibil pana si “pantofarilor” care isi doresc ceva mai mult de atat. Ori prin Buila-Vanturarita ori prin Iezer-Papusa. In functie de doritori 🙂
    oricum, o noapte la altitudine face bine la moral! 🙂

  4. Ihrielle Post author

    Daaaaaa, tura sa fie. Iar la sfarsit de septembrie ar veni ca un cadou de ziua mea. Dar vezi sa fie si fete si baieti 🙂

    Desi nu pare are, sa stii ca nu ma plangeam de tura trecuta (in orice caz, nu eu) desi sunt singura cu febra musculara si dureri de calcaie. Chiar am +1 la moral de atunci (m-am echipat cu crest of valor):D

  5. ggl

    Eu n-am fost deloc pe munte anul ăsta. Rucsac nu pot să car oricum pentru că am probleme cu coloana. Am fost însă la mare unde n-am mai fost de 10 ani. Ideea mea de mare ar fi să bat toată coasta de la Gura Portiţei până la bulgari. Nu neapărat doar coasta, ci Dobrogea. Mi-au plăcut părţile de plajă neamenajată (cică rezervaţie) chiar şi cu gunoaie pe care le întâlneşti la tot pasul. Anul ăsta am stat mai mult la plajă şi am citit America fără etaje. Cu tricoul pe mine şi pălărie pe cap că urăsc să mă expun la soare.

    Când am fost la Omu (acum N ani) am dormit în cabană însă sforăia un individ în vârstă lângă mine aşa că m-am apucat să râd până se trezea şi înceta. Am adormit pe la 3 a.m. atunci. Mi-am promis sp nu mai merg, întrucât pe Jepii Mici erau doar PET-uri şi olteni în slapi care sunau la Salvamont. Nu ştiam că este drum de maşină. Semn rău. Clar nu mai merg.

    Şi mie îmi place la cort, însă nu-mi place să car cortul, izolirul, sacul de dormit.

    > am decis ca nu mai car niciodata aparatul foto care a fost mai greu decat o piatra de moara

    Told you. Eu am fost cu compactul. Pe undeva mi-a fost ciudă puţin că n-am luat ceva mai ‘serios’ dar totuşi avem poze decente, chiar dacă nu-s la calitate de revistă glossy.

  6. Ihrielle Post author

    La Omu nu se ajunge cu masina, din fericire 🙂
    Cat despre mare, anul asta am ratat traditionala baie… Dar o “expeditie” de-a lungul ei suna foarte tentant. De notat pentru la anu’.

    Avem si un compact, dar nu s-a gandit nimeni la e (probabil nici nu am fi stiu unde este). Dar la cati nervi s-au facut pe drum, probabil ca l-am fi carat degeaba 🙂

  7. ggl

    La Omu bănuiam că nu este drum e maşină că nu prea au pe unde-l face, dar nu ştiam că este drum de maşină la Babele, unde e oricum prea populat din cauza telecabinei.

    Experienţa noastră de la Omu a fost una cu cer senin şi lună plină de puteai face trasee iar a doua zi ceaţă de nu vedeai la 10 metri în faţă. Atunci am realizat de ce marcajele turistice sunt pe stâlpi.

  8. Ihrielle Post author

    Da, la Babele este cam deprimant pentru cei care merg la munte sa scape de “civilizatie”. La Omu, in schimb, este foarte frumos. Adica imi place mie ca dimineata pot face ochi din cort fix spre muntii din fata. Ah, si sunt si capre negre 😀

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


css.php