Suferințe ficţionale

Zilele astea am văzut pe spatele unui autobuz o reclamă la filmul Lucy. Zicea aşa (într-o citare aproximativă): “Cei mai mulţi oameni nu folosesc decât 10% din capacitatea creierului. Dar ea va ajunge să o folosească pe toată”. Şi mi-am amintit despre ceva ce începusem să scriu mai demult. Ceva care are legătură cu ideea filmului ăsta şi nu prea. Mai mult nu. Dar înțelegeți și voi că trebuia să mai scriu și eu o postare pe blog.

Creierul
Cercetătorii spun că noi nu folosim în mod conştient decât o parte (infimă, după unii) din creier. Cât la sută, părerile sunt împărţite şi nici nu am de gând să disec firul în patru, pentru că altundeva am eu de gând să ajung, iar discuțiile astea mă abat de la subiect. Așadar, să luăm un scenariu ipotetic. În care, să zicem, am putea închiria o parte din spaţiul operţional nefolosit de creierul nostru unor entităţi abstracte. Cu contract de comodat, de uzufruct, de care vreţi voi.

Aşa am ajuns să-mi găzduiesc într-una dintre zonele nefolosite ale creierui o lume ficţională pe care nu a vrut-o nimeni (se mai întâmplă). Şi această lume are oameni, animale, munţi, ape, cer şi stele, intrigi, conflicte, obiceiuri, superstiţii şi tot ce-i mai trebuie ca să funcţioneze autonom în spaţiul de stocare pe care i l-am oferit fără chirie (aşa-i la început – dai pe degeaba până află lumea – sau lumile – că eşti bun şi serios, apoi ceri un preţ astronomic şi împarţi cupoane pentru reduceri de 99,99%).

În fiecare zi intru în lumea asta să ascult poveştile pe care le spun locuitorii ei (oameni, că animalele nu vorbesc, n-am avut eu norocul ăsta, şi nici de fiinţe care să comunice prin telepatie, simpatie, apatie sau spatie). Unii zic de bine, alţii de rău, mai asist şi la păruieli, pâre şi ciorovăieli, astfel că uneori sunt rugată să fac pe arbitrul. Ce pot să zic, îmi place că oamenii sunt vii, trăiesc, li se întâmplă lucruri, ba chiar, când încep să se plictisească, mai pun și ei umărul la schimbarea destinelor. Cu o crimă, cu un furtişag, o trădare, un ochi scos, cam ca la ştirile de după-amiază. Numai că, în timpul ăsta, ei îmi servesc dulceață cu apă rece şi nu pungi cu seminţe vărgate, din floarea- soarelui. Și îmi zâmbesc frumos și fac conversație ca la ceaiul de la ora cinci.

Problema este că uneori oamenii ăştia, altfel atât de drăguţi şi deschişi, dintr-odată devin ciufuţi şi nu au chef de vorbă sau se lenevesc prea tare ca să-şi mai dea jos fundurile din pat şi să se ducă la război.

Iar dacă îndrăznesc să le atrag discret atenţia că înainte, când i-am luat în spațiu, erau mai responsabili cu viețile lor, se aliază împotriva mea şi azvârle cu pietre după mine până mă fac mică, mică de tot şi mă strecor prin fanta îngustă dintre prag și ușă. Ca să nu mai spun că, deşi am rugat-o să facă inventar cu toate efectele ei şi să-l predea la administraţie, tot mă mai trezesc cu câte doi doi-trei briganzi strecuraţi pe furiş care scuipă seminţe pe preşurile vecinilor. Musafirii, cică, nu se trec la întreţinere şi nici nu se iau la bani mărunţi. Dar se întrec care să-mi ia primul beregata dacă îndrăznesc să-i întreb de sănătate.

Așa că nu ştiu cum să-i caracterizez pe chiriașii ăștia ai mei, cu tot cu lumea în care trăiesc. Uneori îmi dău impresia că sunt sinceri şi simpatici, alteori – că îşi bat joc de mine şi mă pun degeaba pe drumuri. M-am gândit în câteva rânduri să le trimit o notă de evacuare, să îi alung cu parul, să îi mătur cu fărașul, dar nu mi-a ieșit. Așa imperfecți și secretoși, îmi sunt simpatici. Iar lumea lor – ce dacă nu o înțeleg cu totul? – devine ușor, ușor și a mea.

Doar sălășluiește la mine în cap, nu?

Sursa pozei

M-am născut om şi am crescut robot. În prezent mă străduiesc să ajung în punctul din care am plecat. N-am reuşit în totalitate, însă cred că sunt pe drumul cel bun.

Când îmi explorez latura non-robotică, îmi place: să citesc şi să scriu, să croşetez şi să fac diverse obiecte “de mână”, să urc pe munte şi să înot în mare, să joc jocuri de societate.
Nu am uitat nici de micii mei prieteni cu blană, pisicile. Îmi place să petrec timp în compania lor, fapt pentru care umila-mi gospodărie este disputată de Kirb, Miarys şi Mioja.

Ihrielle – who has written posts on Kirb's Crib.


One thought on “Suferințe ficţionale

  1. CarachAngren

    As avea doua idei drept completare la ideile tale: prima e legata de reclama filmului Lucy iar cealalta de ideea de baza a postarii de fatza.

    Referitor la film, eram noi prin zona statiei de metrou Universitate, intr-una din zilele calduroase din vara asta si ne-am gandit sa intram in CinemaPro sa vedem un film. La intrare ne astepta posterul cu doamna Lucy pe care se putea citi ca oamenii (aici o mica paranteza: termenul asta mi-a amintit ca bunica-meu se referea in mod curent la vecini drept ‘omul cu femeia sa’ 🙂 ) nu folosesc decat 10% din capacitatea creierului si ca ce-ar fi sa treaca ea pe 100%? Ce revelatie! Numai ca acelasi creier despre care se vorbea in film, dar folosit probabil la un modest 0.001%, cat mi-a trebuit sa fac o asociere in momentul ala, a avut o alta revelatie: ‘dar noi folosim 100% din capacitatea creierului – dar la momente diferite de timp – altfel probabil ca s-ar necroza si ar trebui indepartat; iar folosirea asta, intermitenta, nu cred ca ar fi un fenomen care apare doar in cazul creierului: din cate stiu rinichiul nu produce non-stop urina si nici bila fiere, ce sa mai zic despre muschi – iar asta nu ne face sa credem ca nu le folosesc in proportie de 100%’. (articolul de la wiki mi s-a parut chiar ok). Bineinteles ca dupa ce am citit ideea principala pe reclama filmului ne-am gandit sa cautam alta locatie, mai putin pretentioasa, ca sa ne adapostim de caldura.

    Cat despre ideea ta de a inchiria o parte a creierului, nefolosita in mod curent, citind povestea pana la capat, inclin sa cred ca ai facut-o deja. Ai ajuns sa-ti gazduiesti intr-o anumita zona (‘spatiul de stocare’ fiind acea parte din creier intermitent folosita) o lume fictionala. Nu stiu exact cu ce frecventa intri sa asculti/ arbitrezi povestile/ discutiile dar o faci si constati ca oamenii astia chiar traiesc (fac conversatie dar se si cearta iar, desi uneori se plictisesc, nu pleaca de tot din lumea asta). Acum, ca te-ai hotarat sa pastrezi lumea asa cum e, nu-mi ramane decat sa-ti fac o urare de blog destins.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


css.php