Tablou cu furie şi natură moartă

Din foarte multe puncte de vedere, furia seamănă cu o mâncare nu tocmai arătoasă, dar care miroase mult prea bine pentru a lăsa indiferent spiritul gurmand. Cel mai greu este să te hotărăşti să guşti din ea; apoi, o dată făcut pasul decisiv, descoperi cu surprindere o mâncare fină, delicioasă, pe care nu o savurezi cu rafinamentul pe care l-ar merita, ci o devorezi întocmai ca un animal hămesit. Fără oprire. Fără să respiri. Fără să te saturi… Dar problema nu tratează adecvarea ţinutei la alimentul ingerat, ci adecvarea semnificaţiei la conţinut: îndoieli ce se risipesc printr-o simplă demonstraţie de curaj. Să revenim, deci la furie.

Dacă acest lucru ar fi posibil, sunt sigură că, din punct de vedere grafic, furia ar fi reprezentată cu chip de boală. Eu, însă, aş picta-o sub forma unui platou mare, din argint masiv, pe care se răsfaţă feluri variate: arse, necoapte, strălucind de prea mult ulei, năpădite de mucegai sau garnisite cu viermi. Ar fi, bineînţeles, un tablou cu natură moartă dezgustătoare. Un exemplu de „Aşa nu” culinar la vederea căruia, privitorii îngreţoşaţi ar exclama din spatele nodului de la cravată adânc înfipt în gât: „Ce oroare! Uită-te numai cum a putut să-şi bată joc de pulpele astea de berbecuţ, făcându-le scrum în cuptor… sau sosul de usturoi – o minunăţie cu legume şi iaurt – cum a fost el pângărit de viermii ăia!”. Oamenii sunt furioşi, dezamăgiţi, trişti şi-şi şoptesc unul altuia, clătinând din cap: „Pentru a ajunge în stomac, mâncarea trece prin ochi”. „Să recunoaştem, domnilor, dacă facem abstracţie de toate detaliile prea puţin convenabile, bucatele sunt de-a dreptul apetisante”, vine împăciuitoare replica unui optimist cu zâmbet poznaş.
Chiar aşa, dacă dai mucegaiul la o parte brânza are gust bun?

Furie constantă. Astfel poate fi caracterizată starea de agregare în care mă regăsesc în ultimele două săptămâni. A debutat cu câteva banalităţi – genul de situaţii care te enervează doar un moment, cât sa le uiţi apoi: zăpăceala dimineţii, neatenţia de la prânz, lucrurile uitate şi încurcate seara. La început sporadice, inofensive, sursă de bună dispoziţie, cu trecerea fiecărei zile, au început sa se înmulţească şi să muşte cu ferocitate:
– Cer cartea de la Adevărul în loc de cea de la Jurnalul. O iau şi o bag în geantă după ce am verificat în prealabil să fie volumul doi (chiar era!). Tot nu observ nimic suspect (diferenţa dintre o coperta verde din imitaţie de piele şi una din hârtie colorată este nesemnificativă), ca şi cum volumul doi din Bâlciul deşertăciunilor este continuarea logică a primului volum din Noaptea de Sânziene.
– Am un fişier pe care-l cheamă „Util!!” (doar era o culegere de parole esenţiale) şi-l şterg fără să clipesc măcar. Câteva zile mai târziu, orice program de recuperare a datelor se dovedeşte a fi inutil.

Furia nu mi se trage însa de la situaţiile în sine, ci de la incapacitatea acestora de a-mi stârni reacţii autentice. Mă enervez un pic, bat din picioare, invoc cerurile într-o manieră ireverenţioasă, dar îmi dau seama că fac toate acestea din obişnuinţă. În fond, nici nu-mi pasă prea mult de efectele ciocnirii dintre capul meu şi nori. La o adică, pot fugi în munţi, însă nu mai înainte de a pârjoli nişte chiftele.

Mai pe scurt, sunt furioasă că micile dezastre cotidiene nu reuşesc sa mă înfurie, iar excesul meu de amuzament riscă să degenereze în neseriozitate cronică. Toata tirada mai proaspetei mele zăpăceli nu doar că îmi deschide perspectivele unei bile de ping-pong, ci îmi şi nivelează înclinaţiile pentru orice ocupaţie artistică, graţie lacunelor mnezice pe care le degust la aperitiv. Drept compensaţie, activităţile gospodăreşti merg ca pe roţile carului cu care aş putea să-mi decorez salata de boef, prevestind împlinirea profeţiilor strămoşeşti: orice pui de bucătar ce se naşte din pisică, şoricei găteşte şi cine azi citeşte o pagină, scapă biblioteca de paragină.

Până la urmă şi furia este un mijloc de a menţine prea invidiatul meu echilibru – medie aritmetică a extremelor printre care mă strecor în pas de promenadă.

M-am născut om şi am crescut robot. În prezent mă străduiesc să ajung în punctul din care am plecat. N-am reuşit în totalitate, însă cred că sunt pe drumul cel bun.

Când îmi explorez latura non-robotică, îmi place: să citesc şi să scriu, să croşetez şi să fac diverse obiecte “de mână”, să urc pe munte şi să înot în mare, să joc jocuri de societate.
Nu am uitat nici de micii mei prieteni cu blană, pisicile. Îmi place să petrec timp în compania lor, fapt pentru care umila-mi gospodărie este disputată de Kirb, Miarys şi Mioja.

Ihrielle – who has written posts on Kirb's Crib.


11 thoughts on “Tablou cu furie şi natură moartă

  1. Ihriel

    Cezar, esti mai degraba flamand sau furios?

    Anna, la asta nu m-am gandit. La o analiza mai atenta a problematicii, nu pot decat sa-ti dau dreptate. Desi ma intreb, diavolul mananca de furios ce e?

  2. Alex

    Nu imi vine nimic de spus relevant pe marginea subiectului, dar asta e oricum primul comment in noul format al site-ului. 😀
    So it has been written, so it has been done.
    Dar totusi ca acest comment sa nu fie chiar spam: Focus!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


css.php