Ţi-ar plăcea să fii…

“Ţi-ar plăcea să fii…” este jocul meu preferat.
Un joc al cuvintelor care depăşeşte în simplitate oricare Fazan şi Ţomanap al copilăriei noastre fiindcă nu are reguli tâmpite în funcţie de care jucătorii să câştige sau să piardă. De fapt, el nu prea are reguli iar câştigători nici atâta, fiind din acest punct de vedere exact aşa cum îmi place mie. Adică un haos lipsit de finalitate.

Tot ce trebuie făcut în acel haos, ca să se cheme că participăm la el, este să punem, pe rând şi fără să ne întrerupem, întrebări din categoria “Ţi-ar plăcea să fii…”. Dialogul ar suna cam aşa:

– Ţi-ar plăcea să fii o macara ruginită?
– Dar ţie, ţi-ar plăcea să fii un lanţ de biciletă? / o sinecdocă / un ghiul pe degetul unui bulibaşă etc.

Nu există limită în ceea ce priveşte aria de provenineţă a cuvintelor atât timp cât acestea definesc obiecte, fenomene, concepte abstracte şi alte lucruri care nu posedă conştiinţă. Deşi nu exclud validitatea unei întrebări de genul: Ţi-ar plăcea să fii Fuego?

Iar dacă vă întrebaţi care este faza cu jocul ăsta, atunci trebuie neapărat să aflaţi istoria lui.
Iar istoria lui începe cam aşa. Când eram copil mă întrebam adeseori cum ar fi dacă aş fi în locul altcuiva. Ce aş gândi, ce aş simţi, ce mi-ar plăcea, ce mi-aş dori etc. Oare ce era în sufletul colegei mele de bancă atunci când se ducea acasă cu o notă proastă? La ce se gândea învăţătoarea când ne trăgea de urechi; poate îi plăcea să facă asta? Cum era pentru mama să fie mama mea; chiar nu se întreba niciodată cum ar fi fost dacă era mama altui copil?
Am întrebat-o. Nu mai ţin minte exact răspunsul mamei, însă expresia de pe chipul ei făcea cât o mie de întrebări din categoria “De unde ai mai scos-o şi pe-asta?”. Iar eu mă simţeam, evident, ca un extraterestru teleportat din greşeală în apartamentul confort doi al părinţilor mei, situat la etajul patru din patru într-un bloc din localitatea (devenită între timp municipiu) Mangalia.  Şi, ca să îmi îndulcesc un pic starea de alienare care începea să mă cuprindă timpuriu, m-am gândit că ar fi mai înţelept s-o întreb altceva – pe principiul că o întrebare deşteaptă eclipsează una tălâmbă. Aşa că am zâmbit frumos şi am întrebat-o cu seninătate: “Atunci, ţi-ar plăcea să fii un extraterestru?”. Urmarea a fost că a doua zi tata mi-a făcut o sabie de lemn pe care mi-a mânat-o cu mare fast ca şi când tocmai îmi acordase rangul de cavaler. Bănuiesc că li se părea mai sigur să mă joc de-a războaiele dacice decât să pun întrebări aiurea.

Trebuie să înţelegeţi, atunci când am inventat jocul mă simţeam ca un extraterestru. Acum când îl continui mă simt ca o colonie de extratereştri.

M-am născut om şi am crescut robot. În prezent mă străduiesc să ajung în punctul din care am plecat. N-am reuşit în totalitate, însă cred că sunt pe drumul cel bun.

Când îmi explorez latura non-robotică, îmi place: să citesc şi să scriu, să croşetez şi să fac diverse obiecte “de mână”, să urc pe munte şi să înot în mare, să joc jocuri de societate.
Nu am uitat nici de micii mei prieteni cu blană, pisicile. Îmi place să petrec timp în compania lor, fapt pentru care umila-mi gospodărie este disputată de Kirb, Miarys şi Mioja.

Ihrielle – who has written posts on Kirb's Crib.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


css.php