Un tango trist sau de ce să-i laşi să moară pe cei care altfel nu te-ar lăsa să trăieşti

Sursa nefericirii noastre se află în problemele celorlalţi.

O concluzie la care am ajuns de prea multe ori pentru a nu mi se părea ciudat că nu am reuşit să o învăţ pe de rost până acum. Deşi ar fi trebuit… nu numai să mi-o repet cu aceeaşi frecvenţă cu care alţii îşi spun rugăciunile, dar şi să fiu mai detaşată. Mult timp acest lucru mi-a fost aproape imposibil tocmai din cauza tendinţei de a mă implica în toate situaţiile care mi-o cer. Astfel, nu mă pot preface că nu aud un om care are nevoie să fie ascultat, că nu văd cum totul în jurul său pare să moară sau că nu simt nimic din tristeţea lui.
Însă empatia mea nu este infinită, ea luând sfârşit de îndată ce se izbeşte de atitudini patologice de tip ciobanul moldovean, victima înnascută şi prinţesa ce aşteaptă moartea balaurului. Este firesc să simţim uneori nevoia de a (ne) plânge pe umărul cuiva, dar o dată încheiat acest scurt episod, continuarea lamentărilor nu poate fi decât penibilă (atât pentru cel care este acolo, ascultând, cât şi pentru toţi ceilalţi asupra cărora, mai devreme sau mai târziu, se vor răsfrânge toate aceste frustrări)…

Când cineva îmi împărtăşeşte problemele sale, mă aştept să facă lucrul acesta nu numai pentru a se descărca emoţional, dar şi pentru a afla perspective noi asupra lucrurilor care îl frământă; mă aştept să-mi vorbească despre grijile, încercările şi îndoielile sale, dar, în acelaşi timp, să caute soluţii; mă aştept să asculte varianta mea de vreme ce a cerut-o şi nu doar să se prefacă; mă aştept ca, în scurt timp, să facă ceva pentru a schimba lucrurile care-i displac. Într-un cuvânt, îmi doresc să-mi fie respectate timpul şi energia pe care le pun la dispoziţia acelui om, aşa cum şi eu îi respect deciziile şi dezamăgirea. Însă am pornit de la o premisă greşită.
Nu înţeleg de ce ar împărtăşi cineva ce anume îl frământă doar pentru a fi compătimit şi nicidecum pentru că astfel ar putea găsi răspunsurile de care are nevoie; de ce s-ar lamenta zilnic cu privire la ce viaţă de că nasoală are el, când ar putea folosi acest timp într-un mod constructiv, şi anume, încercând să schimbe tocmai lucrurile care îi fac viaţa nasoală. Pentru că este mai comod să fie victima, artistul neînţeles, boemul stigmatizat de societate, decât să se ridice din mocirla în care se scaldă de mai multe ori pe zi şi să lupte pentru lucrurile la care a renunţat devenind pasiv? Pentru că astfel de oameni, cărora le place să îşi contemple cu o satisfacţie bolnăvicioasă propriile dezamăgiri, sunt cei care tot aşteaptă să li se întâmple ceva: să le vorbească doamne-doarme, să plouă cu broaşte, să explodeze o butelie în blocul vecin sau să audă o sirenă cântând.Tot ei sunt cei care visează frumos că “mâine va fi mai bine” şi se trezesc a doua zi în acelaşi loc, cu aceeaşi viaţă insipidă, spunând resemnaţi “asta e!”. Nu, nu este asta, nici ailaltă! Dacă vrei un lucru, trebuie să lupţi pentru el, indiferent de rezultate. Iar dacă nu eşti în stare de asta, atunci chiar meriţi ceea ce (nu) ţi se întâmplă.

Din păcate, lucrurile nu se opresc aici, pentru că a-ţi plânge de milă reclamă condescendenţă din partea celorlalţi, aprobare orbească şi hiperbolizare grotescă a nedreptăţilor care ţi se întâmplă (numai ţie!) – o mascaradă emoţională în care “victima” joacă rolul regelui nebun ale cărui false sentimente au rang nobiliar în rândul supuşilor săi. Cum rămâne, însă, cu bufonul care, în mijlocul ceremonialului de căinare a regelui, îndrăzneşte să spună: “Vă pierdeţi vremea văitându-vă, în loc să faceţi ceva”? Va spune aceste cuvinte, apoi va fi condamnat pentru îndrăzneala de a-i fi judecat pe rege şi pe toţi cei asemeni lui. Gestul său va purta pentru totdeauna stigmatul nedrept al nepăsării, în timp ce autorul însuşi va fugi în munţi.

Oare numai pe mine m-a obosit călătoria prin ţinutului lui Şi tot aştept să mi se întâmple ceva?

M-am născut om şi am crescut robot. În prezent mă străduiesc să ajung în punctul din care am plecat. N-am reuşit în totalitate, însă cred că sunt pe drumul cel bun.

Când îmi explorez latura non-robotică, îmi place: să citesc şi să scriu, să croşetez şi să fac diverse obiecte “de mână”, să urc pe munte şi să înot în mare, să joc jocuri de societate.
Nu am uitat nici de micii mei prieteni cu blană, pisicile. Îmi place să petrec timp în compania lor, fapt pentru care umila-mi gospodărie este disputată de Kirb, Miarys şi Mioja.

Ihrielle – who has written posts on Kirb's Crib.


11 thoughts on “Un tango trist sau de ce să-i laşi să moară pe cei care altfel nu te-ar lăsa să trăieşti

  1. Ihriel

    Irene, ce naiba? Este un articol PUR conceptual, asa ca nu o lua personal (oricum, nu ai avea de ce):)

    @Cezar: esti off topic. De data asta te iert, nu pentru ca ai sugerat de fata cu toata lumea ca agreez rozul (bleah!), ci pentru ca ti-a scapat un WoW 😛

  2. cezar

    Eu inca vad roz…si ca sa fiu si la subiect,4Irene: toti ne simtim cu musca cand citim asta si avem cat de cat simtul realitatii, mai putin autoarea – pisica ei vaneaza muste,nu de alta :p

  3. cezar

    Daca stiam ca asa sta treaba faceam un efort in WE si rezolvam cu gatitul. Pana una alta esti invitata la ce pune colegu pe tigaie sau comand si un vin rosu. Te rog nu mai manca muste.

  4. Corinna

    Am o explicatie pe scurt pentru fenomenul pe care l-ai descris: frica.De ce sa incerci sa lupti pentru a ajunge pe un teritoriu necunoscut(si stim amandoua, necunoscutul sperie), cand poti doar sa-l incarci pe altul cu problemele tale, gasind in asta o usurare de moment si mentinandu-ti starea(macar realitatea in care te afli, chit ca e mizerabila, e una cu care te-ai obisnuit).cum spunea N D Walsch, nu scapam de boli si probleme din cauza ca sunt ale noastre si le iubim 🙂

  5. Ihriel

    Corina, frica impreuna cu egocentrismul sunt doua surse inepuizabile de angoase. Din pacate prea putini sunt dispusi sa se lupte cu ele.

    Raposatul, soarele a rasarit deja, desi este acoperit de nori 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


css.php