Cuvinte din istoria clandestinităţii: Verişorisme

De la o vreme îmi aduc aminte tot felul de întâmplări, treburi, socoteli, care de care mai absurdă şi mai nepotrivită prilejului care mi-o evocă. De pildă, azi dimineaţă, în timp ce-mi întindeam pasta pe periuţă.
Stăteam, dar, cu periuţa într-o mână şi tubul în cealaltă, cu urechile ciulite la “Of-of-hop-şi-aşa”-ul venit din vecini şi încercam să găsesc o înjurătură originală, dar potrivită momentului, când într-un cotlon umbros al memoriei, dau peste “verişorisme” şi întâmplarea aferentă.

Acţiunea se petrecea când eram în clasa a XI-a, an care s-a suprapus aproape perfect cu cea mai “metăl” perioadă din viaţa mea. Pe atunci umblam înveşmântată numai în negru şi rareori catadixeam să îmbrac şi ceva colorat (tricouri cu formaţii, adică), ceea ce pe termen lung s-a dovedit a fi o măsură foarte inteligentă pentru că toate tricourile cu pricina se regăsesc în prezent în garderoba mea, foloste ca haine de stat prin casă sau de dormit. Pe lângă acestea, repertoriul meu stilistic mai cuprindea şi: o geacă de piele (evident, neagră) cumpărată din economiile făcute pe parcursul a mai multor ani, deci eram foarte mândră de ea, vreo câteva sute de brăţări din tablă argintie, mult negru pe la ochi şi the compolsory evil look. Cu alte cuvinte, nu eram cu nimic mai prejos sau mai presus decât ceilalţi adolescenţi cu vârsta şi preocupările mele.

Dar să povestesc ce aveam de gând, că apoi iar uit.
Într-o zi aveam un drum pe la şcoala generală din apropierea blocului în care locuiam (ceva de genul să duc ceva cuiva) şi când să mă pregăteam să ies din clădirea respectivă m-am întâlnit cu o fată pe care o cunoşteam. N-am salutat, am schimbat vreo două cuvinte şi ca din senin a apărut o profesoară, genul de harpie fosilizată. M-a măsurat cu atenţie din cap până în picioare, răspunzând cu o privire ucigătoare respectuosului meu “bună ziua”, după care, ca un leu hămesit în prezenţa unei gazele naive, s-a înfit în mâna interlocutoarei mele şi-a tras-o înspre o sală de clasă, ţipând “Elev M., s-a sunat! De ce nu eşti în bancă?”.

Odată intrate în sala de clasă, a avut loc următoarea discuţie (după spusele ulterioare a lui M):
– “Fata aia învaţă în şcoală la noi?” întreabă profesoara
– “Mnu”,
– “Şi-atunci de unde o cunoşti?”
– “Păi… e  verişoara mea”, aruncă M primul răspuns care-i vine la îndemână că doar nu era să spună că mă cunoştea din rockotecă
– “Bine, treci la loc!” îi aruncă, indulgentă, profesoara, după care continuă spre întreaga clasă: “Şi mai terminaţi cu verişorismele astea!”.

Ehei, ce vremuri… Iar eu atunci chiar aveam o verişoară care învăţa în şcoala respectivă.

M-am născut om şi am crescut robot. În prezent mă străduiesc să ajung în punctul din care am plecat. N-am reuşit în totalitate, însă cred că sunt pe drumul cel bun.

Când îmi explorez latura non-robotică, îmi place: să citesc şi să scriu, să croşetez şi să fac diverse obiecte “de mână”, să urc pe munte şi să înot în mare, să joc jocuri de societate.
Nu am uitat nici de micii mei prieteni cu blană, pisicile. Îmi place să petrec timp în compania lor, fapt pentru care umila-mi gospodărie este disputată de Kirb, Miarys şi Mioja.

Ihrielle – who has written posts on Kirb's Crib.


11 thoughts on “Cuvinte din istoria clandestinităţii: Verişorisme

  1. Teodora

    Hihi, foarte tare!
    Halal “prefesoară”!

    Presupun că şi în prezent sunt interzise verişorismele de către tagma profilor fosilizaţi.

    Oricum, replica profei e de film (bun), pe bune!

  2. ggl

    Administratorul nostru l-a etichetat pe vecinul roacker foarte paşnic cu câine mare de vis-a-vis drept satanistu’. Mai bine satanist paşnic şi cu câine mare decât cre(ş)tin ortodox manelist cu boxele date la maxim. Sau prinţesă ce tropăie cu tocurile pe scări la ore inoportune. Apropo. Satanistu’ nostru a fost singurul care a deschis şi a sărit în ajutor unei femei disperate apărute de nu-ştiu-unde care a sunat la toate uşile că nu-ştiu-ce a păţit. Probabil s-a inundat şi nu ştia de unde să închidă apa. Eu am urmărit toată scena prin vizor pentru că nu deschid necunoscuţilor.

  3. Ihrielle Post author

    Teodora, nici nu stiu cum sa explic ce a insemnat replica respectiva pentru mine si pentru celelalte persoane carora le-am povestit. Pana si mama ajunsese sa-mi spuna in gluma: “Vezi ca te cauta X (X=numele unei verisoare) la telefon”, dupa care adauga in soapta, in timp ce-mi intindea receptorul: “Si mai terminati cu verisorismele astea!” :))

    Acum mi-am mai amintit vreo cateva scene memorabile tot de prin perioada liceului. Cred ca o sa fac o rublica speciala 😀

  4. Ihrielle Post author

    ggl, mie nu-mi plac administratorii de blocuri. Din propria experienta am constatat ca sunt cam marginiti in gandire, mult prea putin deschisi la sugestii si, in general, tind sa evalueze locatarii dupa niste criterii a caror logica imi scapa. Nu vreau sa dau exemple pentru ca incepe sa-mi creasca tensiunea.
    Dar, da, este nedrept ca lumea sa te eticheteze in functie de hainele pe care le porti (atat timp cat sunt decente).

  5. mihaeladitoscana

    machiată cu negru și îmbrăcată rockeriță?păi măi ihrielle,de ce nu te prezentași așa la întâlnirea noastră? 😀 eu nu pot nicicum să-mi scot din cap imaginea fetiței cuminți ce mă aștepta…

  6. Ihrielle Post author

    Pai daca ma prezentam astfel se ducea de rapa imaginea fetitei cuminti cu tot cu asteptarea ei si cine stie ce gheonoaie ajungea sa-i ia locul in amintirile tale.
    Plus ca nici povestirea mea n-ar mai fi avut niciun farmec daca si-acum as mai fi manjita pe la ochi cu negru (intre noi fie vorba, inca ma mai machez cu negru, dar in niste cantitati care nu-mi pericliteaza “siguranta” unui loc de munca :)) )

    P.S.: Inca mai am geaca de piele din liceu. Cu ocazia mutarii, am descoperit-o uitata intr-un dulap.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


css.php