Viața ca într-o cantină cu meniu fix

La mine la muncă sunt trei cantine: două tip împinge tava și una cu pretenții de restaurant.

La cantinele clasice împingi tava din plastic de la o vitrină la alta, îți alegi ce poftești, plătești, șezi la masă de plastic/lemn ieftin, mănânci, apoi strângi în urma ta și pui tava cu tacâmurile, vesela și resturile, într-un rastel metalic.
La „restaurant”, intri, plătești, te așezi la masă, îți înțepi antebrațele în firimiturile uitate acolo de predecesorii tăi corporatiști, vine un ospătar și îți trântește de-a valma toate felurile pe care le-ai comandat plătit, mănânci, după care pleci fără să strângi nimic în urma ta.

La cantinele tradiționale găsești vreo două-trei variante de meniul zilei, plus alte câteva feluri de mâncare, inclusiv pizza, paste, carne pe grătar și cartofi prăjiți.
În canti-rantul cu față de masă trendy și firimituri vintage – doar un meniu fix (sau două, dacă te duci la deschidere și-l prinzi pe cel pentru ținători de post). De obicei o ciorbă de vită/legume/rădăuțeană și un felul doi format dintr-o parte a puiului (piept fiert cu umbră de sos deasupra, pulpă prăjită) și cartofi. Ești norocos dacă prinzi garnitură de legume congelate. Și mai norocos dacă nimerești ziua cu pulpă de porc, chiar dacă mai bine de jumătate din ea lucește de grăsime. Se cheamă diversitate.

La cantine meniul este 14 lei.
La restaurant dai 17.

Repet: la cantine poți alege ce vei mănânca, la restaurant – nu.

Și  grămadă de oameni aleg să mănânce fără să poată alege. Se duc zburdând să ia masa de prânz și se întorc jumătate de oră mai târziu cu pași greoi, sângele înotând în colesterol și nemulțumirea că mâncarea a fost fadă sau că iar au prins în meniu pui și cartofi. În fiecare zi. Oamenii se simt înșelați în așteptările lor, suferă, se plâng , dar nici unul nu s-ar duce a doua zi în cealaltă parte, să vadă ce este și acolo.

Nu, el se duce tot unde știe. Că este mai aproape de birou (cu jumătate de minut), că este servit la masă de ospătari, că se poate fuma înăuntru, că nu trebuie să aleagă ce mănâncă (da, pe unii varietatea, opțiunile, îi inhibă). Dar la final se plânge. Că așa este el învățat. Să evite pe cât posibil să ia o decizie, dar să se răzvrătească împotriva deciziilor pe care, în cosecință, le iau alții pentru el.

Și ne mai mirăm că suntem așa apatici, lipsiți de inițiativă și perspective. Păi dacă noi nu suntem în stare nici măcar să alegem unde și ce mâncăm la prânz, este firesc să avem viața ca într-o cantină cu meniu fix, în care chelnerii uită să scuture fețele de pe mese.

M-am născut om şi am crescut robot. În prezent mă străduiesc să ajung în punctul din care am plecat. N-am reuşit în totalitate, însă cred că sunt pe drumul cel bun.

Când îmi explorez latura non-robotică, îmi place: să citesc şi să scriu, să croşetez şi să fac diverse obiecte “de mână”, să urc pe munte şi să înot în mare, să joc jocuri de societate.
Nu am uitat nici de micii mei prieteni cu blană, pisicile. Îmi place să petrec timp în compania lor, fapt pentru care umila-mi gospodărie este disputată de Kirb, Miarys şi Mioja.

Ihrielle – who has written posts on Kirb's Crib.


2 thoughts on “Viața ca într-o cantină cu meniu fix

  1. Costin

    Haha! pai da, pentru ca niciun om nu e mai inrobit in gandire decat corporatistul inveterat si in fond, chiar si acesta e doar o victima. O victima a parintilor care au vrut ca al lor copil sa fie perfect si sa ceara foarte multe lucruri de la el. Astfel, dupa ce s-a supus pe rand tiraniei parintilor, a scolii si a cutumelor sociale, ultima supunere pentru om e corporatia.
    Noah, vezi? de aia copiii silitori ajung corporatisti si cei lasati liberi de mici ajung antreprenori care ii inrobesc pe corporatisti.

  2. Ihrielle Post author

    Păi noi, corporatiștii, am ales să nu avem de ales. Că așa am fost educați, este doar o altă scuză în care ne ascundem.
    Educația poate fi dez-educată.
    Corporatistul poate fi dez-corporatizat. La câmp, de exemplu 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


css.php