Vise de noapte I

Dacă Moş Nicolae şi-a propus să mă mai îngreuneze cu câteva kilograme, caloriferul din bucătărie picură, oamenii se sinucid dimineaţa la metrou (chiar, cine naiba se trezeşte aşa devreme, îşi ia haina pe el, merge prin frig, plăteşte călătoria  doar ca să se arunce apoi în faţa metroului? trebuie să fii foarte nehotărât dacă ai nevoie să baţi atâta drum ca să faci “gestul” sau să nu fi găsit funie şi săpun la magazin), un pickamer invizibil îmi sfredeleşte sinusurile frontale, zeci de idei se străduiesc să încapă, simultan, prin gâtul strâmt al pâlniei care este răbdarea mea, poveştile se destramă încet printre fiţuici, carneţele şi agende cu planificări pe care uit să le consult, eu nu am chef de nimic real pe ziua de azi. Aşa că  zic să încerc cu vise, că de ele nu mă tem niciodată să le aştern pe hârtie.

Am aflat eu de undeva, că visele spuse nu nu mai au nici o putere asupra ta. Şi nici nu se mai pot împlini.

Vise-de-noaptesursa

*

Eram în metroul de Preciziei şi trebuia să cobor la Eroilor, dar am uitat. Asa ca asteptam să ajung la următoarea staţie ca să mă întoc înapoi. La un moment dat, metroul iese la suprafaţă şi, după câteva sute de metri doar, se opreşte. Conductorul ne anunţă că vagoanele s-au împotmolit şi trebuie neapărat să coborâm.

Afară era o noapte friguroasă, cu luna pe trei sferturi plină şi blocuri comuniste în fundal. Ne aflam într-o zonă pustie, necunoscută, cu noroi gros şi adânc. Şinele de metrou abia se vedeau iţindu-se ici-colo din mocirlă. Un angajat ne-a spus că nu mai vine niciun alt metrou fiindcă este trecut de 23 şi nu mai circulă nimic la ora asta.

Câţiva călători, care locuiau în apropiere, au pornit-o pe jos înspre casă, însă ceilalţi – printre care şi eu – au rămas, în speranţa că vor putea ajunge într-un final la destinaţie. Un alt angajat ne-a spus că singura soluţie pe care o avem este să îndepărtăm noroiul de pe şine, astfel încât trenul să se poate urni din loc. Aşa că toţi cei rămaşi am început să cărăm cu mâinile goale cantităţi infime de pământ îmbibat cu apă…

…Până când a sunat ceasul.

*

 Locuiam cu părinţii într-o casă veche din Bucureşti care aparţinuse unei rude îndepărtate (care nu a existat vreodată în realitate). Eu mă pregăteam să plec la Buzău cu nu ştiu ce treburi iar ai mei, după cum le este obiceiul, voiau să mă conducă la gară. Îmi pusesem paltonul, bagajele la uşă şi o aşteptam pe mama să aducă snacksurile şi integramele (sau Sudoku) pe care le cumpărasem special pentru drum. Eram presată de timp, iar ea nu mai venea odată. Ca să nu mai zic că nici tata nu se vedea pe nicăieri.

I-am strigat dar nu mi-a răspuns nici unul. Temându-mă să nu li se fi întâmplat ceva, am pornit după ei. Norocul meu că nu aveam prea multe camere în care să-i caut, aşa că i-am găsit relativ repede într-un fost salon actualmente cameră de depozitare. Tot şuşoteau între ei, preocupaţi de o cutie galbenă, înaltă până la tavan. Probabil voiau s-o arunce, dar nu se îndurau. Nu-mi era prea clar, mă grăbeam şi nu aveam timp de discuţii.

A doua zi, pe înserat, m-am întors acasă. La vederea ferestrelor întunecate mi s-a strâns inima. Ai mei au obiceiul să mă aştepte treji şi cu masa pusă indiferent de ora la care m-aş întoarce acasă. Am împins uşa de la intrare şi am luat la rând fiecare cameră goală, strigându-i pe nume. Neprimind nici un răspuns, gândul m-a dus la camera de depozitare în care îi surprinsesem cam des în ultima vreme. Nu erau nici acolo, în schimb găsisem într-o plasă neagră snacksurile şi integramele pe care ar fi trebuit să le iau cu mine ieri. În locul cutiei galbene era acum un pătrat de un verde puternic, constrastând puternic cu restul linoleumului tocit de paşii noştri.

Poate or fi plecat să arunce cutia, mi-am zis după ce am fost convinsă că sunt singură în casă.

Apoi mi-am adus aminte că ai mei nu aruncă nicipodată lucruri după apusul soarelui – şi trecuseră câteva ore de când se întunecase. Mânată de presimţiri negre, m-am dus ţintă în bucătărie. Becul din interiorul cuptorului electric era aprins, ca şi când cineva tocmai verificase bucatele gătite în el. Mi-am pus o mănuşă termorezistentă, am deschis uşa cuptorului şi am tras tava de email negru. Bucăţi de carne cu os – cotlete calitatea întâi – rumene, se zbăteau lipsite de speranţă în mlaştina propriei grăsimi. În locul strigătelor de ajutor, sfârâiau cu ostentaţie, afundându-se tot mai mult în cleiul dulceag, de culoarea mierii.
Am împins la loc uşa cuptorului şi am sunat la poliţie. Ştiam că voi fi principalul suspect, dar nu aveam curaj să deschid frigiderul, prin a cărui uşă parcă şi vedeam două capete înnegrite, cu ochi acoperiţi de o pojghiţă cenuşie, rânjind imaculat, ca din reclamă.

M-am născut om şi am crescut robot. În prezent mă străduiesc să ajung în punctul din care am plecat. N-am reuşit în totalitate, însă cred că sunt pe drumul cel bun.

Când îmi explorez latura non-robotică, îmi place: să citesc şi să scriu, să croşetez şi să fac diverse obiecte “de mână”, să urc pe munte şi să înot în mare, să joc jocuri de societate.
Nu am uitat nici de micii mei prieteni cu blană, pisicile. Îmi place să petrec timp în compania lor, fapt pentru care umila-mi gospodărie este disputată de Kirb, Miarys şi Mioja.

Ihrielle – who has written posts on Kirb's Crib.


6 thoughts on “Vise de noapte I

  1. ggl

    Şi eu am visat tot felul de chestii recent, unele oribile. Le-am scris şi le-am trimis împricinatei, care nu răspunde la mail. Am visat odată şi chestii faine dar a sunat ceasul pe când era mai interesant.

  2. Ihrielle Post author

    Pe mine mă ajută să le scriu în măsura în care orice scriu mă ajută să scriu. Să desenez nu-mi trebuie fiindcă nu am răbdare, nu-mi place şi nu mă pricep.
    Şi dacă nu vrei să visezi, redirecţionează visele la mine 😀

  3. Ihrielle Post author

    Probabil pentru că te despart nişte zeci de ani de momentul în care le-ai desenat?
    Dacă te face să te simţi mai bine, şi eu am dat peste poeziile şi prozele pe care le-am “născut” în generală şi liceu. Le-am citit şi m-am cutremurat când mi-am dat seama cât de inepte sunt. Însă nu m-am lăsat descurajată, ci m-am pus şi mai abitir pe scris. Am încrederea că pot scorni tâmpenii şi mai mari 😀

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


css.php