Vocabular: Nebuna din porumb – între trebuinţă şi aşteptare –

În general îmi plac cuvintele: să le ascult sau să le folosesc, atâta vreme cât exprimă ceva, îmi provoacă o mare bucurie. Însă în limba română există un cuvânt pe care, oricât de mult m-aş strădui să-l înţeleg şi să-l accept ca atare, pur şi simplu nu-mi iese. Mai mult, oricât m-aş căzni să-l înlocuiesc cu unul care-mi place, nu merge; nu pot să-l fac sa sune mai bine, mai blând, mai uman. Aşa că trebuie… trebuie să folosesc “trebuie” în orice situaţie care mi-o cere. Trebuie să muncesc, trebuie să mă trezesc dimineaţa, trebuie să las o anumită impresie în acord cu aşteptările celorlalţi şi trebuie să râd în loc să-ţi dau o palmă, pentru că te gândeşti că trebuie să fac pe măscăriciul în continuare.

Ei bine, nu am nici cea mai mică intenţie să ajung slugă la “trebuie”. Ce-i drept, o să-i satisfac cateva mofturi, dar mă voi rezuma la atât: mă voi trezi în continuare dimineaţa, voi merge la muncă şi voi termina masterul (pentru ca aşa ne-a fost vorba), însă refuz să mai joc roluri sociale de mâna a doua: sa fiu agreabilă pentru ceilalţi când eu însămi nu mă suport, să fac impresie bună unor persoane a căror parere mi-este indiferentă, să arăt plină de viaţă când încă nu mi-am revenit după coşmarul avut azi-noapte, să spun lucruri inteligente doar pentru că asta se aşteaptă de la mine, să mă amuz mai puţin doar pentru că cineva s-ar putea simţi lezat de excesul meu de voie bună.

Până acum nu am considerat că sunt sau că am fost la un moment dat altruistă, simpatică, agreabilă, interesantă şi de aceea nici nu vreau să cred că aş putea fi vreodată. Sunt în stare să port o conversaţie de complezenţă, să mă îmbrac elegant la nunţi şi să dansez hore în acelaşi context, să salut oamenii necunoscuţi din scara blocului că poate mi-or fi vecini, să zâmbesc îngăduitor vânzătoarei cu mutră acră, să ascund o proastă dispoziţie doar pentru a nu v-o schimba pe a voastră, să renunţ la raţiune şi să încerc să-mi trăiesc visurile, însă toleranţa mea socială are o limită. De aceea nu pot pretinde ca nu sunt aici, nu mă pot comporta ca şi cum nimic nu s-a întâmplat niciodata şi, mai ales, nu pot ignora evidentul chiar dacă nu-l înţeleg.

Legat de ce înţeleg şi ce nu, ar fi multe de spus. Poate că nu greşesc spunând că nu înţeleg oamenii, în general, şi pe cei din vecinatatea mea, în special. De exemplu, nu mă înţeleg pe mine că scriu tampenia asta de articol, aşa cum nu o să-i înţeleg pe cei care o să-l citească sau, şi mai şi, îl vor comenta. Este la fel de adevarat că motivul pentru care nu înţeleg este că nu îmi dau silinţa îndeajuns (nu întreb sau, dimpotrivă, pun întrebări prea copilăreşti, nu reuşesc de fiecare dată să cred ce mi se răspunde, încerc să nu stric surpiza descoperirii dar , profitând de adăpostul presupusei mele spontaneităţi, mă hazardez în acţiuni nesăbuite…)  însă îmi motivez această ignoranţă socială prin repulsia pentru aşteptări.

Verbul “a aştepta” este strâns legat de verbul “a trebui“. Nu ţi s-a întâmplat oare niciodată, în virtutea aşteptărilor pe care le ai de la un anumit om, să trăieşti dezamăgirea că acesta (nu) a acţionat aşa “cum trebuia”, că acesta nu a avut un al şaselea simţ care să îl prevină ca tu vrei ca el să facă sau nu ceva anume? Ba da, ţi s-a întâmplat şi ai fost, probabil, teribil de nefericit să te descoperi “înşelat în aşteptările tale”, victimă… victima care acuză fără să se gândească măcar că ea însăşi ar putea fi de vină, ca oamenii ăia de la care aştepta cele mai banale sau, dimpotrivă, fanteziste comportamente sunt, dincolo de închipuirea ta, nişte oameni ca şi tine, care nici măcar nu bănuiesc rolurile pe care zilnic le joacă în scenariile tale mentale, nişte oameni care vor să-şi vadă de viaţa lor (indiferent cine altcineva mai face parte din ea) şi cărora, foarte probabil, puţin le pasă de ce vrei tu de la ei. Aşa că nu trebuie să ne aşteptăm la nimic*.

* despre nimic, cu plăcere oricând altcândva

(Mulţumesc, Andreea, pentru titlul inspirat al articolului şi nu numai. Vă mulţumesc şi vouă, celor care aţi citit şi, mai ales, celor care aţi învăţat ceva).

M-am născut om şi am crescut robot. În prezent mă străduiesc să ajung în punctul din care am plecat. N-am reuşit în totalitate, însă cred că sunt pe drumul cel bun.

Când îmi explorez latura non-robotică, îmi place: să citesc şi să scriu, să croşetez şi să fac diverse obiecte “de mână”, să urc pe munte şi să înot în mare, să joc jocuri de societate.
Nu am uitat nici de micii mei prieteni cu blană, pisicile. Îmi place să petrec timp în compania lor, fapt pentru care umila-mi gospodărie este disputată de Kirb, Miarys şi Mioja.

Ihrielle – who has written posts on Kirb's Crib.


2 thoughts on “Vocabular: Nebuna din porumb – între trebuinţă şi aşteptare –

  1. Irene

    Sau trebuie sa ne asteptam la nimic?

    Trebuie este, probabil, cel mai folosit mobilizator. Ne ajuta sa ne trezim inainte de rasaritul soarelui, sa mergem la munca/scoala. Este faza premergatoare obisnuintei. Si am fi surprinsi cate lucruri facem sau spunem zilnic din automatism.
    Ceva spus doar ca sa fie spus este incurajarea primita deseori "trebuie sa fie bine". Daca intrebi cum va fi bine, nu vei primi alt rapuns decat ca trebuie.

  2. Ihriel

    Sunt de acord cu tine. Insa putem incerca sa folosim constient "trebuie", fara a face abuz de el. Si de asemenea, putem incerca sa ne descotorosim de toate lucrurile care "trebuie" in general, insa nu sunt imperative.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


css.php